Cea mai bună dovadă că politica românească e total razna e faptul că Victor Ponta şade, în continuare, pe scaunul de prim-ministru şi şef de partid. Calitatea principală a domniei sale, aşa cum am descifrat-o din nenumăratele apariţii tv de-a lungul timpului, este aceea că poate fi extrem de flexibil. Omul este un adevărat contorsionist al vorbelor şi faptelor. Poate să râdă cu un ochi şi să plângă cu celălalt, poate să vrea ceva în calitate de om şi altceva din postura de mamifer vertebrat, să dârdâie de frig în mijlocul verii şi să poarte slip, iarna. Într-un cuvânt, nu-i este străin nimic din ceea ce-şi are locul într-un spectacol de circ. Iar faptul că un asemenea talent este calitatea care-l face numai bun de şef al unui guvern spune multe despre hăţişul de interese din catacombele politicii. Ultimele evoluţii pe scena luptei împotriva evaziunii fiscale sunt deja simptomatice pentru ceea ce se întâmplă în ţara asta. ANAF a pornit o ofensivă susţinută împotriva micilor comercianţi. Se ştie, „horeca“ este zona în care fiscalizarea activităţii se face în cea mai mică măsură. Specialiştii estimează că până la 90% din banii rulaţi în acest tip de activităţi sunt, în România, bani negri. Fireşte, domeniul nu face excepţie nici în alte ţări mai dezvoltate şi mai avansate. Chiar şi în Elveţia, un barman este plătit extrem de prost faţă de nivelul pieţei muncii de acolo fiindcă îşi rotunjește veniturile din bacşişuri. Doar că ceea ce trebuia să fie o activitate constantă şi bine ţintită, un fel de război de uzură, a devenit doar un asalt la baionetă, însoţit de urlete. Din vacarmul astfel declanşat, în care cu greu mai poţi deosebi ţipetele atacatorilor de la Fisc de vaietele, uneori mincinoase, ale victimelor abuzate, scapă neatinsă tocmai marea evaziune. Adică, ceea ce ar fi trebuit să-i preocupe pe guvernanţi din capul locului. Doar 10% din banii confiscaţi prin hotărâri definitive ale instanţelor sunt recuperaţi cu adevărat şi doar 20%-25% din evaziunea fiscală se produce în micile afaceri. Oare ce om cu intenţii bune s-ar apuca să rezolve o problemă – precum şeful ANAF sub îndemnul premierului – începând cu partea cea mai puţin relevantă şi mai complicată, dar ignorând partea cea mai simplă, cu efecte imense şi imediate?!? Ponta şi cei apropiaţi lui sunt oameni de vârsta mea. Nu dinozaurii pe care i-am găsit eu la vârful statului după decembrie ‘89, ci oameni care mi-ar fi putut fi colegi de facultate sau de liceu. Schimbul de generaţii pe care îl aşteptam cu sufletul la gură acum 20 de ani s-a produs deja. Şi, totuşi, lucrurile parcă merg chiar mai prost decât înainte. Nu mi-e clar dacă cei tineri sunt mai hrăpăreţi, mai corupţi şi mai proşti decât cei bătrâni sau, pur şi simplu, se mulţumesc cu rolul de oameni de paie ai aceloraşi „usual suspects“. Nu înţeleg pe deplin de ce nimeni nu are curajul să rupă acest cerc vicios născut din vechea zicală populară „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc“. Sunt convins, însă, că nu-mi mai doresc o continuare a proceselor începute în ultimii zece – cincisprezece ani. În ritmul în care se desfăşoară schimbările, nu ne-ajung 100 de ani să devenim o societate în care să se poată trăi decent şi fără umilinţe la tot pasul.

Continuarea genului de guvernare propus de Victor Ponta nu va face decât să îngroaşe rândurile celor care regretă că nu şi-au părăsit ţara şi au sperat că nu va fi nevoie să trăiască printre străini ca să nu mai fie umiliţi chiar de ai lor. Şi nu, nu mai aştept nimic de la Klaus Iohannis. El şi-a atins deja limita de incompetenţă. Avem nevoie, până în 2016, de alte partide pe care să le votăm. Paradoxal, asta e singura şansă de reformă chiar şi pentru partidele vechi. Altfel, nu ne mai rămâne decât să facem o revoluţie.