Macrostabilitatea e un bun public, obţinut cu mari sacrificii, în timpul acordurilor cu FMI. Însă o astfel de afirmaţie nu relevă cu ajutorul cui s-a ajuns la macrostabilitate. Iar răspunsul e: cu ajutorul politicilor monetare şi fiscale. Mai precis, ca urmare a reprimării cererii agregate. Cu hazard moral şi selecţie adversă. Adică, s-a redistribuit de la cei harnici, pricepuţi şi întreprinzători la ceilalţi membri ai societăţii. Şi de aceea se ajunge mereu la concluzia că România foloseşte foarte puţin din uriaşul patrimoniul. Sigur că-i un lucru bun că economia României e macrostabilă şi pentru asta-i bine să ne uităm la dezinflaţie şi la cât de mult au scăzut costurile de împrumut, dar pentru ca stabilitatea macroeconomică să-şi găsească susţinere pe termen lung are nevoie de stabilitate la nivel microeconomic, al menajelor. Cu alte cuvinte, familiile trebuie să capete încredere pentru a face paşi pe termen lung, să dea naştere la copii, să-şi cumpere casă, maşină şi bunuri de folosinţă îndelungată. Cu precizarea că astfel de “riscuri” se iau doar atunci când societatea e bine gestionată şi când există garanţii că va fi administrată sinergic şi cu dorinţa de a se dezvolta pe termen lung. Fiindcă dacă oamenii au impresia că din banii strânşi de la ei se alimentează corupţia nu vor putea fi convinşi că lucrurile au intrat pe făgaşul normal. Aşadar, pentru a putea fi ancorate anticipaţiile este necesar ca legislativ şi educational, să se creeze premise pentru o abordare raţională a fenomenelor sociale şi economice. O astfel de abordare va genera un nucleu sănătos de populaţie ce se va remarca prin robusteţe, fundamentată de educaţie, şi va manifesta adaptabilitate, dată de un sistemul legislativ motivant. Şi această problematică, a nucleului social de stabilitate, merită adusă în discuţie, fiindcă macrostabilitatea nu a fost sprijinită până în prezent de microstabilitate. Alungaţi de hazardul moral și selecţia adversă, mulţi dintre cei care puteau face parte din acest nucleu sănătos de forţă de muncă au emigrat, dezamăgiţi probabil şi de cadrul legislativ demotivant.
Iar odată ajunşi la acest punct se poate adăuga că productivitatea a crescut nu datorită calităţilor managerilor, ci pentru că valoarea adăugată brută (VAB) realizată s-a împărţit la mai puţini lucrători, după care cei ajunşi în şomaj au decis să plece să muncească în afară. Antreprenorii nu au adăugat, deci, valoare pe seama calităţilor lor, ci au urmat un trend politic, care a dat o aparenţă de eficientă o perioadă scurtă, de dimensiunea unui ciclu electoral, irelevantă pentru dezvoltarea unei ţări. Şi având în vedere o astfel de “viziune” e foarte greu să se producă schimbări structurale, care să pună în centrul problematicii oferta agregată, în locul cererii. Dar să ne întoarcem la migraţie, principalul reper al lipsei de microstabilitate şi să vedem tot cadrul economic instabil asociat fenomenului. În lipsa unui nucleu stabil ce are legătură cu mediul, educaţia şi legislaţia nu se poate contura un nucleu de companii care să genereze VAB stabilă, ce stă la baza creşterii economice sănătoase. Pentru că dacă îi întrebi pe salariaţi la câte firme au lucrat în ultimii 25 de ani şi câte dintre acestea mai sunt pe piaţă, răspunsul lor nu va avea legătură cu stabilitatea macroeconomică.
