Sistemul de asigurări și ajutoare sociale de stat care funcționează în prezent are la bază presupoziția că, lăsați de capul lor, oamenii și-ar lăsa semenii aflați în situații dificile să moară sau să trăiască la limita subzistenței, în condiții degradante. Egoismul funciar al celor mai mulți dintre noi, în special al celor mai avuți, ar face necesară instituirea unui monopol de stat pe fapte bune. Și pentru că niște oameni atât de răi n-ar dona niciodată din proprie inițiativă pentru a-i ajuta pe alții, facerea de bine trebuie finanțată obligatoriu, cu pistolul la tâmplă. Astfel, statul colectează taxe, impozite și contribuții sociale de la fiecare cetățean cu venituri și, ulterior, redistribuie banii colectați pe beneficii și ajutoare de natură socială. Un alt argument pentru menținerea unui monopol de stat coercitiv pe asigurări și ajutoare sociale este acela că, lăsați pe cont propriu, oamenii nu doar că nu ar fi dispuși să-și ajute semenii, ci, în plus, ar fi și incapabili să se organizeze pentru a crea sisteme de întrajutorare. Tocmai de aceea, tehnocrații și politicienii trebuie să pună ei la punct un astfel de sistem, pe baza competențelor lor de planificatori centrali și având în spate forța aparatului administrativ, la propriu și la figurat. Ambele premise menționate mai sus sunt false. Este adevărat că, în mod natural, orice persoană se preocupă în primul rând de bunăstarea sa, a familiei și a apropiaților săi. De aici nu rezultă însă în nici un fel că oamenii ar fi în mod natural lipsiți de compasiune. Și asta nu în baza vreunui rousseauism siropos. Ca ființe sociale, oamenii sunt direct interesați de bunăstarea celor cu care trăiesc în aceeași comunitate, ca premisă a solidității propriei bunăstări. La fel de falsă este ideea potrivit căreia oamenii ar fi incapabili să se organizeze spontan în mod eficient pentru a-i ajuta pe cei aflați în nevoie. Aici abundă și exemplele istorice, deși fanii sistemului de asigurări și ajutoare sociale de stat preferă să le treacă sub tăcere. Și nu vorbim despre fundațiile de caritate înființate și administrate de oameni bogați. Revoluția industrială capitalistă a adus cu sine și primele organizații de ajutor mutual ale diferitelor bresle muncitorești, care colectau contribuiții de la membri și foloseau banii colectați pentru a furniza ajutoare de șomaj și de boală membrilor aflați în situații dificile. Bisericile și organizațiile religioase de toate orientările, dar și alte instituții înființate pe baze asociative voluntare, fac asta dintotdeauna.   

Problema este că, într-un sistem cu impozitare agresivă, se erodează atât stimulentele și motivațiile de a participa în mod voluntar la sisteme private de organizare în vederea ajutorării semenilor, cât și mijloacele concrete cu care oamenii ar putea să-și permită să contribuie la aceste demersuri. Presați de Fisc, care le confiscă părți tot mai mari din venituri, oamenii nu mai au nici chef și nici bani pentru a participa la astfel de acțiuni și pentru a înființa astfel de instituții. Ceea ce, bineînțeles, dă apă la moară susținătorilor monopolului de stat pe fapte bune, care, falsificând logica argumentativă, conchid triumfători: „Nu v-am zis noi?“