Din păcate, oricât de independentă ar vrea să pară banca centrală, e imposibil acum să publice analize care să nu susțina „linia oficială“. Însă, așa cum publicul are parte de analize ale politicii fiscale din exterior, e nevoie și de analize ale politicii monetare care să nu sufere de „institutional bias“ sau de „nu vreau să am o opinie contrară celei a BNR pentru că s-ar putea să am nevoie de ei“. Cei care se comportă ca în exemplul 2 fac un deserviciu băncii centrale, dar mai ales societății. Aceste analize sunt importante pentru că deciziile de politică monetară, atunci când deviază de la obiectiv, pot fi devastatoare pentru economie. De exemplu, teoria monetară convențională ne spune că politica monetară influențează rata reală a dobânzii pe termen scurt. În teorie, banca centrală încearcă să împingă rata reală către rata reală de echilibru din economie. Dar în economie sunt multe dobânzi. La care ne uităm? Economia României e una în curs de dezvoltare. Lipsa capitalului autohton și veniturile scăzute au făcut ca o mare parte din dezvoltarea din 2000-2008 să fie finanțată prin credite. Astfel, o politică monetară care ar crește dintr-o dată dobânda reală peste dobânda reală de echilbru introduce un cost real în economie și acționează ca o frână de mână trasă în timp ce mașina (economia) aleargă pe autostradă. Se pierde controlul asupra direcției și mașina se oprește într-un punct independent de voința decidentului. Așa au stat lucrurile în 2008. Economia creștea cu o dinamică anuală care azi pare exagerată.

Banca centrală a decis dintr-o dată să crească dobânzile din piața interbancară, iar acestea au fost transferate în economie, prin canalul de transmisie al politicii monetare, la dobânzile pentru credite în sold și pentru credite noi. În ambele cazuri, dobânzile reale au crescut dintr-o dată la valori cu mult mai mari decât rata reală de echilibru din economie.

Răspunsul economiei a fost cel pe care îl estimează teoria când banca centrală crește surprinzător și agresiv dobânda de politică monetară: PIB nominal și real scad brusc, după care, dacă nu mai urmează alte șocuri negative, efectele șocului negativ dispar. În funcție de duritatea șocului, efectele se pot vedea 8, 12 sau, ca în cazul României, 24 de trimestre. Teoria monetară și modelele neo-keynesiste folosite de BNR arată că PIB nominal și real scad atunci când banca centrală decide brusc să crească dobânda reală.

O retragere de capital sau chiar o depreciere fără un șoc monetar care să crească dobânda reală nu duc la o asemenea evoluție a PIB. De aici și surpriza, pentru că BNR ar fi trebuit să știe ce înseamnă un șoc negativ de creștere a dobânzii reale. Economia s-a comportat după 2008/2009 ca și cum ar fi suferit un șoc monetar negativ (creștere de dobânda reală). Provocarea pentru BNR e să arate că o astfel de evoluție putea să fie efectul unui alt șoc negativ și de ce șocul negativ al politcii monetare nu a contat.