4,5 MILIOANE de locuri de muncă. Doar atât poate economia românească să producă cu toate sforţările. De ani de zile, pragul nu poate fi trecut. Calificarea forţei de muncă, migraţia, ajutoarele sociale dar, mai ales, nivelul scăzut al salariilor sunt cauzele blocajului.
După dezindustralizarea masivă de la sfârşitul anilor ‚90 economia românească nu a mai reuşit nicicând să recupereze locurile de muncă pierdute. Numărul salariaţilor încadraţi cu acte în regulă s-a stabilizat în jur de 4,5 milioane de persoane. Peste ciclurile de business şi pe parcursul unui întreg ciclu de credit România nu a reuşit să se depărteze de acest reper, deviaţia nefiind mai mare de 200-300.000 de job-uri. Observaţia a fost făcută în urmă cu mai mulţi ani de analistul financiar Florin Cîţu. Realitatea nu l-a infirmat între timp. „Asta este economia“, ne spune. Inclusiv în anul 2007, când creşterea economică era furibundă, aveam „o producţie negativă de locuri de muncă“.
CITEŞTE ŞI Va reuşi guvernul să plătească salariile majorate mai mult de doi ani?
Statisticile oficiale ne oferă un nivel mai generos al ocupării forţei de muncă, aici fiind incluse şi alte forme de încadrare, lucrătorii agricoli din economia de subzistenţă, dar şi extrapolări privind munca „la negru“. Portalul Eurostat indică pentru România nu mai puţin de 7,68 milioane muncitori care lucrează „full-time“ la nivelul trimestrului al treilea din 2014. Totuşi, salariaţii cu forme legale şi job-uri predictibile, sunt numai 4,52 milioane persoane, conform Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale a căror ultime date afişate sunt pentru aprilie a.c. Este o valoare de care nu s-a desprins nicicând economia românească, fie că au fost 3 milioane salariaţi în privat şi 1,5 milioane de bugetari pe vremea guvernului Tăriceanu, fie că au fost sub 1,2 milioane lucrători la stat ca în prezent şi 3,3 milioane angajaţi în economia concurenţială.
Am încercat să aflăm din piaţă de unde vine această „plafonare“ a economiei naţionale în crearea de locuri de muncă. Răspunsurile sunt multiple, iar cei mai mulţi dintre interlocutorii noştri încă bâjbâie după ele. Lipsa unei culturi a iniţiativei private, sistemul de învăţământ decuplat de la nevoile economiei, tehnologizarea industriei, stimulentele perverse ale ajutoarelor sociale, o epuizare a modelului în care corporaţiile vin după locurile de muncă slab plătite şi însăşi salariile mici sunt explicaţii pentru care economia naţională nu poate depăși de pragul de cinci milioane de locuri de muncă.
CITEŞTE ŞI Va reuşi guvernul să plătească salariile majorate mai mult de doi ani?
Care creştere economică?
IMM-urile sunt cele mai mari creatoare de locuri de muncă şi de aceea l-am şi întrebat pe Liviu Rogojinaru, vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România (CNIPMMR) de ce economia care raportează un Produs Intern Brut net superior celui din 2000 nu a izbutit să creeze locuri de muncă semnificativ peste reperele de atunci. Este tranşant: „Pentru că nu avem creştere economică reală. Producţia a scăzut şi s-a redus inclusiv productivitatea.“ Nevoia redusă de braţe de muncă a economiei româneşti împreună cu declinul consumului de gaz metan şi energie electrică în industrie vorbesc deopotrivă despre o stagnare de cincisprezece ani, spune Rogojinaru.
Muncitorul român, victima lui Terminator
Batem pasul pe loc? Nu neapărat, afirmă Cîţu. Economia românească a asimilat tehnologie, iar aceasta exclude întrucâtva forţa de muncă. La noi, capitalul care a venit a fost eficient, a adus cea mai bună tehnologie, iar consecinţa este clară: „Economia nu mai crează locuri de muncă. Pentru cei care investesc este, însă, bine. Este mai ieftin să aduci roboţi şi să-i pui la lucru.“
Multinaţionalele duc «bătălia pe forţa debutantă»
În era maşinilor ce fac însă oamenii? Am încercat să vedem şi cum se vede piaţa muncii de la firul ierbii. Mădălina Bălan, Managing Partner la Hart Consulting, are activitate în special în domeniul training-ului şi vede mai puţin ciclicitatea angajărilor decât alţi colegi din sectorul resurselor umane. Observă, însă, o epuizare a resurselor de creştere pentru sectoarele care au făcut încadrări masive: retail, outsourcing şi producţia de bandă cu forţă de muncă slab calificată.
Chiar recent în vestul ţării un lanţ de retail a eşuat în încercarea de a găsi angajaţi în plaja salarială oferită. Este un şoc care se resimte încă şi mai dur în piaţa companiilor multinaţionale care folosesc în România servicii de „call center“. Ei nu mai izbutesc să ajungă la noi bazine de potenţiali angajaţi. Profilul căutat de ei este clar: tineri cunoscători de limbi străine, dar cu o calificare slabă care să nu le permită să ceară mai mult de 1.000-1.200 de lei. Pe acest segment, cine era de angajat, virtualmente deja a fost angajat. Ar mai fi companii străine dispuse să intre în această piaţă a externalizării serviciilor, dar deja le este greu să găsească oameni în „bătălia pe forţa debutantă“, ne-a spus Mădălina Bălan.
Este la fel de greu şi pentru companiile care caută muncitori care să stea lângă bandă. În oraşe sunt tot mai greu de găsit. Firmele trimit maşinile prin localităţile limitrofe şi sunt dispuse să le asigure naveta oamenilor din mediul rural. Mihai a lucrat peste zece ani în industria financiară la Bucureşti, dar s-a întors în Ardealul de sud de unde este el, zonă preferată de o serie de firme din domeniul componentelor auto. „Pentru salariile pe care le oferă, de 1.000 de lei, chiar nu găsesc oameni, mai ales că nu au condiţii de muncă dintre cele mai bune“, ne spune el. Fenomenul este că pierd relativ repede angajaţii şi o iau de la capăt bătând satele după înlocuitori.
CITEŞTE ŞI Va reuşi guvernul să plătească salariile majorate mai mult de doi ani?
Ajutor de stat pentru nemuncă
În mediul rural angajatorii care pot oferi numai locuri de muncă slab remunerate au o competiţie redutabilă: programele de asistenţă socială ale statului. Cu un pachet de aproximativ 600 de lei rezultat din ajutorul social şi alocaţiile copiilor, oamenii îşi permit oricând să dea cu piciorul unui salariu de 1.000 de lei, ne spune Victor, antreprenor de peste zece ani în domeniul marketing-ului online. „La ţară nu mai găseşti pe cineva să repare un gard sau să facă o muncă de grădină; îţi cer 500 de lei, mâncare, băutură şi ţigări pentru o zi, ceea ce ar fi echivalentul a 2.000 de lei pe lună pentru o muncă necalificată“.
Broker în pieţele financiare peste zece ani şi realizator de emisiuni TV pe teme economice timp de aproape şapte ani, Liviu Moldovan consideră şi el că ajutoarele sociale sunt cele care frânează intrarea în piaţa muncii a persoanelor slab calificate. Existenţa acestor plăţi din partea statului împiedică o întâlnire în piaţă a cererii şi ofertei.
Un antreprenor al unei firme care realiza lucrări de aducţiune a gazelor a făcut o ofertă de angajări undeva la 1.000 de lei, deci peste salariul minim, într-un sat unde erau nu mai puţin de 500 de asistaţi sociali. Niciunul dintre aceştia nu a dat curs demersului. Rogojinaru ne spune că există în România o categorie de persoane care sunt până la 7-10% din forţa de muncă care chiar nu vor să muncească.
Psiholog de formaţie, Mădălina Bălan nu ştie dacă este vorba despre lene sau de orgoliu, dar are cunoştinţă de acest fenomen. „Nu mă duc eu pentru orice“, spun oamenii.
Decât opt ore la muncă pentru 1.000 de lei, mai bine la treburi domestice
Este acest refuz de înţeles? Până la un punct, este chiar raţional, ne spune Alexandru. Director administrativ al unei firme mici, el nu are foarte mare experienţă de piaţă, dar are o percepţie bună a realităţii economice în condiţiile în care se chinuie de peste nouă ani să ţină un bilanţ în permanenţă sub stres ca urmare a întârzierilor de plată cronice ale clienţilor, mulţi dintre ei multinaţionale. Într-o economie puţin complexă ca a noastră şi într-o societate mai apropiată de cea tradiţională în care numai capul familiei munceşte, numărul de 4,5 milioane de locuri de muncă ar putea fi chiar cel natural, spune el. La un nivel de salarizare de 1.000-1.200 de lei chiar trebuie să te gândeşti dacă merită să trimiţi şi a doua persoană într-o formă de încadrare de opt ore pe zi; poate că este mai utilă pentru gospodărie să stea cu copiii, să crească păsări…
Mai bine zilier în Occident decât muncitor la multinaţională în România!
„Sigur că da! În loc să mergi pentru un salariu de nimic la bandă, creşti doi porci în plus şi îi vinzi“, ne spune şi Mihai. El crede că remuneraţiile în sectorul producţie sunt mult prea mici. Oamenii preferă să plece în străinătate unde muncesc pe 700-800 de euro, decât să stea acasă la mia de lei aruncată de multinaţională. „Chiar şi dacă au viaţa cea mai grea din Occident, tot au 300-400 de euro din şomaj sau lucrul cu ziua. Este net mai mult decât oferă o multinaţională în România. Să se întoarcă la ce?! La zece milioane pe lună?!“, mai spune Mihai.
Unde este iniţiativa la un sfert de veac de la căderea regimului socialist?
Pentru existenţa locurilor de muncă bine plătite ar fi nevoie de alt nivel de pregătire şi deschidere faţă de antreprenoriat. Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului Băncii Naţionale a României, nu are la instituţia pe care o reprezintă seturi de date care să îi spună de ce anume economia naţională nu a reuşit să creeze mai mult de 4,83 milioane de locuri de muncă pe vârful din septembrie 2008. Are însă o experienţă vastă care îi permite să spună că lipsa culturii iniţiativei private este cea care ne trage în jos. „Nu sunt cunoştinţe; nu există educaţie în acest sens“, ne spune el. Spre exemplu nu există nimeni care să intermedieze informaţia de la ţară despre cine are nevoie să repare o magazie, să tundă iarba, să culeagă o livadă; aceasta ar crea locuri de muncă. Sunt multe lucruri simple de care oamenii nu-şi dau seama: dacă un ţăran ar ştii prin cinstea şi transparenţa sa să-şi facă o clientelă demonstrând „curăţenia exemplară“, ar putea vinde lapte la oraş. Creşterea educaţiei economice este singura perspectivă; „să înveţe oamenii că trebuie să aibă iniţiativă“, mai spune Vasilescu.
E «cool» să fii tânăr antreprenor. Dar dacă eşti doar un lest de gâtul societăţii?
„Noi suntem într-o piaţă unde există un vacuum de cultură financiară şi antreprenorială“, ne-a declarat şi Mădălina Bălan. Totuşi, ea observă că mulţi tineri sunt seduşi de mirajul de a fi antreprenori. Mai degrabă pare a fi însă vorba de o modă, de o tendinţă, decât de o asumare în cunoştinţă de cauză. „Ei cred că e cool să fii antreprenor, deşi poate că pentru început e mai bine să înveţi pe banii altora decât să te arunci cu capul înainte!“, mai spune şefa de la Hart Consulting. Activitatea de training a firmei îi confirmă însă că este vorba şi de o pregătire slabă pentru aptitudinile de angajat. Învăţământul de stat este decuplat de la ceea ce este nevoie în economia reală, fie că vorbim despre şcolile industriale sau despre facultăţi. „Sunt oameni foarte nepregătiţi pentru ce se cere. Asta e o problemă masivă“, a mai spus Bălan.
Liviu Rogojinaru invocă, la rândul său, „incapacitatea sistemului de învăţământ românesc de a crea oameni cu înaltă educaţie, de la grădiniţă şi până la studiile post-universitare“. Calitativ, cei care intră în piaţă sunt mai slabi decât cei dinainte. „Nu sunt o forţă care să împingă economia, ci dimpotrivă, sunt mai degrabă, ca un lest care atârnă de gâtul societăţii“, ne-a mai spus reprezentantul IMM-urilor.
«De ce să vin la tine, multinaţională, doar pentru pită?! Pită îmi fac şi eu!»
Deşi mai slab pregătiţi, cei din aşa-numita generaţie „Y“ au însă exigenţe mult mai ridicate decât cei de dinainte, ne spune Alexandru. „Ei au bani de la părinţi şi par că se descurcă; este însă cert că solicită bani mai mulţi cu uşurinţă prea mare“, a continuat el. Florin Cîţu nu îşi explică de ce când şomajul în rândul tinerilor este de 25%, aceştia nu fac eforturi să se integreze. „În economia românească sunt însă bani; cumva părinţii găsesc 200-300 de euro să-şi ţină copiii la Bucureşti“, ne-a spus analistul financiar.
Mihai înţelege întrucâtva această abordare atunci când vede condiţiile de muncă la bandă a unora dintre firmele multinaţionale. „Tu ai munci pentru zece milioane cu supraveghetorul în spate care să te verifice cât timp de duci la baie?“, mă întreabă. Decât să muncească pentru salariile mici, mai bine pleacă afară sau îşi continuă activitatea de subzistenţă. „Lumea când munceşte vrea nişte condiţii de trai, vrea o maşină, vrea educaţie pentru copii. De ce să vin la tine, multinaţională, doar pentru pită?! Pită îmi fac şi eu!“ Încercăm să înţelegem explicaţia lui Mihai. Să fie plafonarea pieţei muncii din România consecinţa istovirii modelului economic cu multinaţionale venind (doar) pentru forţa de muncă ieftină?
CITEŞTE ŞI Va reuşi guvernul să plătească salariile majorate mai mult de doi ani?