Declarațiile guvernamentale care pun accentul pe scăderea TVA începând cu anul viitor induc ideea că se va produce o relaxare fiscală. Dar, dacă ne gândim mai bine, e posibil ca principala intenție să fie, de fapt, aducerea consumului din economia subterană în sfera fiscalizată. Iar acest lucru e trădat de faptul că globalizarea veniturilor „ca-n America“ nu aduce a relaxare. În Statele Unite există deductibilități fiscale și suficient venit disponibil ca să nu fie deranjată economisirea și acumularea de capital. La noi, globalizarea are ca unic scop lărgirea bazei de impunere a contribuțiilor sociale. Cu alte cuvinte, asistăm la o redistribuire a poverii acestora, dinspre marii angajatori spre populație. O relaxare autentică, care ar avea loc în paralel cu reforma structurală, ar permite o lărgire a bazei de impunere fiscale pe seama majorării ofertei și productivității, a cifrelor de afaceri mai mari și a salariilor în creștere. Sigur că și în cazul de față se mărește baza de taxare a CAS, dar nu ca urmare a creșterii volumelor de afaceri, ci a globalizării veniturilor. Adică, în loc să se creeze prosperitate, autoritățile vor continua să administreze sărăcia. Fie că sunt taxate dobânzile și creșterea de preț a activelor la bursă, fie că sunt verificați micii comercianți dacă eliberează bon și penalizate fiscal microîntreprinderile fără angajați. Așadar, este foarte clar că, în pofida declarațiilor politice „jucate“ foarte bine la televizor, nu o relaxare fiscală ni se pregătește, ci o redistribuire a poverii fiscale dinspre marile companii spre persoanele fizice. Din acest motiv, e incert dacă se vor reduce prețurile ca urmare a micșorării TVA. E limpede doar că bugetul va încasa mai mult. La fel de grav este că fiscalitatea se complică în loc să se simplifice. Firmele mici ar trebui să aibă un sistem de taxare extrem de facil. Ce nevoie au ele să depună bilanțuri sau să-și angajeze contabil? O activitate cu grad redus de sofisticare e suficient să achite anual o sumă fixă, o taxă de funcționare dimensionată în funcție de domeniu, fiindcă nu pentru toate activitățile companiile consumă aceeași cantitate de bunuri publice. Respectiva impunere fiscală n-ar avea de ce să fie procentuală, deoarece statul nu e părtaș la business. Ca să poți pretinde o cotă din profit trebuie să investești pe măsură. Iar în cazul de față se pune pune problema ca statul să recupereze costurile bunurilor și serviciilor publice pe care le-a pus la dispoziție din banii contribuabililor, nu să realizeze câștiguri, deoarece el nu este agent economic.

Iar cei care plătesc mai rapid respectiva taxă fixă – se lipsesc de lichidități – ar trebui să primească discount, așa cum se acordă bonificație pentru achitarea integrală a taxelor pe proprietate în primul trimestru al anului în curs. Apoi, după ce agentul economic plătește taxa, face ce vrea el. Crește sau reduce prețurile, se târguiește “ca la piață” în propriul magazin, așa cum se întâmplă la Istanbul, de pildă. Și n-are de ce să fie obligat să taie bon, din moment ce și-a achitat obligațiile fiscale către stat, decât în măsura în care o cere clientul.