Paradoxul face că deşi guvernele susţin că trebuie să ajungem din urmă Uniunea Europeană, adesea tot ele ne dau peste degete când vrem să ne apucăm de treabă. „Nu cumva să munciţi!“, par a ne spune. La acest capitol putem include şi hăituirea IMM-urilor de către agenţii fiscali din ultimele săptămâni. Lacătul pe uşă, dacă nu sari cu bani mulţi la bugetul de stat! Se laudă că vor face totul pentru crearea de locuri de muncă, însă apoi n-au jenă să-i silească pe antreprenori să trimită oamenii acasă.Nu ar fi prima dată când statul ne ajută să ajungem pe drumuri. Acum vreo 17-18 ani, în plin elan de dezindustrializare, Guvernul a spus-o din capul locului că a abdicat de la orice ambiţie de a mai fi manager al economiei. Un întreag angrenaj construit în socialism a rămas orfan. Utilajele trecute la  fier vechi, proprietăţile imobiliare încăpute pe mâna şmecherilor de tranziţie, iar salariaţii lăsaţi de izbelişte.

Aruncaţi pe drumuri, oamenii s-au văzut nu numai lipsiţi de pâinea de ieri, dar au fost obligaţi şi să suporte de pe margine suduielile cu iz de peluză ale unor nefericiţi îngrămădiţi într-o gloată cu pretenţii de intelighentsie. „V-aţi obişnuit pe vremea lui Ceauşescu să tăiaţi frunză la câini!“, au fost apostrofaţi salariaţii fabricilor închise. Guvernanţilor le-a convenit de minune alibiul că „românii nu ştiu să muncească“ proclamat de aceeaşi pseudo-elită. Care unde a putut! Unii s-a refugiat în pensionările anticipate, iar trei milioane de români au luat calea pribegiei pentru o pâine câştigată în Occident. Acolo nu li s-a spus că nu ştiu să muncească; dimpotrivă au fost puşi la cele mai grele munci. Au dobândit un drept la viaţă refuzat lor în România oligarhică. Nu puteam însă să plecăm cu toţii! Suntem şi în economia privată românească. Nu mulţi! Doar vreo trei milioane de lucrători. Este ceea ce statul ne-a îndemnat să facem la finele anilor ’90, când a culcat la pământ fabricile sale. Românii au luat pieptiş economia de piaţă, muncind pe rupte pentru salarii departe de cele câştigate de confraţii refugiaţi în ţările din Vest.

Ar fi suprema ironie istorică, însă este o ticăloşie de-a dreptul, faptul că acum este tot statul cel care ne hinghereşte şi în mediul privat. „Ia închide matale magazinul sau cârciuma dacă nu ai bani să ne dai nouă!“, vine Fiscul şi spune. Nici măcar nu sunt modeşti: 16% pe profit, 24% pe tot ce consumăm, o infinitate pe forţa de muncă. Acum 18 ani au abdicat spunând că statul e cel mai prost administrator; în prezent, vor să ne demonstreze, însă, că statul este cel mai bun colector de taxe. Puţin le pasă dacă ne pun pe drumuri pentru a doua oară…