Cele mai cumplite coșmaruri sunt cele din care nu reușești să te mai trezești. Nimeni nu știe asta mai bine decât Spania. A trecut un an de când costurile de împrumut ale guvernului de la Madrid au atins o valoare-record, urmare a răspândirii epidemiei financiare din Grecia, Irlanda și Portugalia. Apoi, după intervenția băncii centrale și promisiunile reformiste ale executivului, lucrurile s-au mai calmat. De atunci, Spania s-a ținut de cuvânt în mai tot ce a spus: guvernul lui Mariano Rajoy a tăiat cheltuielile bugetare, a liberalizat piața muncii, a participat fără rețineri la summiturile tensionate de la Bruxelles și a obținut 100 de miliarde de euro pentru a mai ușura povara băncilor cu probleme. Deși s-a dovedit atât de ascultătoare și a îndurat atâtea chinuri, Spania nu reușește să înlăture ghinionul care s-a abătut asupra sa. Pe 25 iulie, dobânda la obligațiunile pe zece ani a atins o cifră de neimaginat până acum – 7,75%, iar la cele pe doi ani a trecut de pragul de 7%, ceea ce i-a făcut pe investitori să înceapă să se îngrijoreze că acordarea unui pachet de salvare va deveni iminentă în curând. Ori asta, ori chiar falimentul de țară.

Coșmarul iberic este simptomatic pentru boala întregii zone euro. Lunile trec, iar criza se adâncește. Liderii europeni cer lumii să aibă încredere că vor reuși să ia măsurile necesare pentru salvarea monedei unice. Spun că mai au nevoie de timp. Au o sarcină atât de grea încât nimeni nu îndrăznește să îi apostrofeze. Doar că încrederea oamenilor scade pe măsură ce aceiași lideri se retrag treptat în castelele medievale proprietate-personală și în vilele luxoase de pe plajă pentru a-și petrece relaxați concediile de vară.

Regiunile, capul răutăților

Situația Spaniei este cu atât mai neverosimilă cu cât chiar luna trecută anunțase noi creșteri de taxe și tăieri de cheltuieli care să aducă la buget fonduri de 65 de miliarde de euro și obținuse banii necesari pentru a-și salva băncile. Bani acordați pentru a-i convinge pe investitori că zona euro s-a angajat solemn să sprijine Spania cu toate forțele. Euforia de început a dispărut rapid, după ce Guvernul a afirmat că se așteaptă ca recesiunea să se prelungească până în 2013 și, mult mai grav, că va trebui să caute surse de finanțare pentru câteva regiuni autonome care și-au anunțat peste noapte insolvabilitatea.  

Viitorul Spaniei arată sumbru. Economia scade, sectorul public își reduce progresiv cheltuielile, iar sectorul privat își înăbușe pornirile investiționale. Lipsa cererii interne va duce la neatingerea țintelor de deficit, așa că organismele internaționale îi vor cere premierului Rajoy impunerea unor măsuri sporite de austeritate. În consecință, popularitatea sa va continua să scadă. Găsirea unui răspuns potrivit la criză va fi împiedicată, apoi, de conflictele dintre Madrid și guvernele locale, stăpâne peste 40% din cheltuielile publice și care, chiar dacă sunt conduse de colegi de partid ai lui Rajoy, nu vor să-și cedeze defel din autonomie. Iar confuziile de pe scena politică se vor răsfrânge asupra economiei, care se va prăbuși sub această povară. Pentru ieșirea din acest cerc vicios nu există, pe moment, nicio rezolvare.  

Cu siguranță, Spania nu poate ieși la mal de una singură. Guvernul a recunoscut că nu are de unde să facă economii, iar creditorii încep să-i pună la îndoială bonitatea. Soluții se pot încropi, de pildă prin limitarea dobânzilor la obligațiuni printr-o combinație de măsuri ale Băncii Centrale Europene și de diverse fonduri de salvare (chiar dacă principala sursă de finanțare este încă disputată la curtea constituțională germană, recunoscută pentru lentoarea enervantă a judecătorilor).

Nu ar fi însă decât o altă amânare. În momentul în care ar fi ușurată povara Spaniei, îngrijorările investitorilor s-ar concentra instantaneu asupra Italiei și a lipsei de fonduri suficiente pentru salvarea acestei țări. Și așa mai departe. Plus că există câteva chichițe tehnice: sumele acordate din fondurile de salvare ar putea fi considerate datorii suverane și i-ar putea pune pe ceilalți creditori într-o situație complicată. Și câteva chichițe politice: BCE nu poate susține o intervenție masivă în economie dacă principalul său shareholder, Germania, se opune. Dacă zona euro nu reușește să se coalizeze în jurul unui plan coerent politic și economic, evitarea colapsului spaniol se va dovedi de scurtă durată.

Uniți-vă sau veți dispărea

În ultimă instanță, așa cum am mai spus, singura soluție temeinică presupune o uniune veritabilă între membrii zonei euro, prin împărțirea datoriilor și acordarea unui sprijin comun băncilor cu probleme. Pe lângă această federalizare sporită, Europa trebuie să ia și măsurile necesare creșterii economice. Prioritară este temperarea programelor de austeritate (iar din acest punct de vedere, Spania s-a dovedit prea slabă), însă și implementarea de reforme structurale menite să încurajeze inițiativa privată. Doar o companie din cele mai mari 500 ale lumii a luat naștere în actuala zonă euro din 1975 și până acum – este vorba de Inditex (culmea, originară din Spania); pentru comparație, California se laudă cu 26 de mari organizații.

O strategie solidă, care ar consta, așadar, într-o unificare mai profundă și în promovarea politicilor de salvare și de creștere, ia mult timp. Chiar și dacă toate guvernele implicate ar cădea astăzi de acord asupra tuturor detaliilor, ar organiza referendumurile necesare și și-ar amenda corespunzător constituțiile, tot ar dura cel puțin trei ani. Orice întârziere în demararea acestui proces nu face decât să îngreuneze suplimentar bolile de care suferă acum continentul. Problema este că cei 17 membri ai zonei euro, ca să nu mai zicem de cele 333 de milioane de cetățeni care o compun, nu reușesc deloc să cadă de acord asupra sacrificiilor pe care trebuie să le suporte fiecare în parte pentru a putea merge mai departe împreună. Germania, care a fost avertizată acum câteva zile cu scăderea ratingului datoriilor, se teme oricum că plătește mult mai mult decât ar fi corect. Olandezii și finlandezii dau, la rândul lor, semne de enervare. Apoi, Franța se contrazice cu Germania asupra modificărilor de care este nevoie pentru a face ca roțile UE să meargă în continuare. În ceea ce-i privește pe debitori, grecii șu-au demonstrat deja afinitatea pentru extremele politice. Italia are cel mai bun premier din ultimele decenii, Mario Monti; din păcate, un premier neales, tot mai nepopular și incapabil să discearnă între zecile de reforme de care are nevoie țara sa. Așa că Silvio Berlusconi și-a anunțat deja intenția de a reveni la cârma țării – pentru moment, este surclasat de un comic (unul adevărat, nu de situație, ca Berlusconi).

Zona euro stă pe loc, iar actuala criză a creat un hibrid periculos de austeritate (în sectorul public) și confuzie (în cel privat). Investitorii se feresc să facă vreun pas decisiv pentru a nu risca pierderi imense. Consumatorii economisesc pentru zile negre. Cât timp colapsul devastator al zonei euro rămâne o variantă plauzibilă, este aproape imposibil ca acest comportament să se schimbe. Poate că politicienii vor fi obligați să ia atitudine din cauza prăbușirii sistemului bancar, a exitului haotic al Greciei sau a escaladării datoriilor italiene. Liderilor europeni le va fi tot mai greu să-și convingă popoarele să le urmeze directivele. Problema este că orice întârziere prelungește coșmarul iberic și scade șansele spaniolilor de a reuși să se mai trezească.

Deși s-a dovedit atât de ascultătoare și a îndurat atâtea chinuri, Spania nu reușește să înlăture ghinionul care s-a abătut asupra sa.