Chiar dacă mulți se așteptau la acest rezultat, este totuși păcat că nu a ajuns la un compromis. Dar la fel de important este că lucrurile nu au luat o întorsătură urâtă: nu s-a ajuns nici la manifestarea dreptului de veto, nici la izolarea Marea Britanii și, mai ales, nimeni nu a căutat motiv de ceartă. Pe scurt, nu s-a produs nicio tragedie.
Cei 27 de lideri politici ai Uniunii (la care se adaugă cel al Croației, țară care aderă peste câteva luni) și-au dat o nouă întâlnire la Bruxelles, cândva la începutul anului viitor. Ceea ce nu e neapărat rău, ținând cont că fiecare are de gestionat probleme arzătoare în următoarele săptămâni – în frunte cu stabilizarea zonei euro.
Bugetul Uniunii Europene este un mecanism de transfer echivalent cu 1% din PIB-ul UE, sau cu o cincime din totalul cheltuielilor publice ale guvernelor membre. Tradițional, negocierile pe buget reprezintă un joc cu sumă zero între contributorii neți și beneficiarii neți. În general, statele mai bogate plătesc mai mult, iar cele sărace primesc mai mult. Sunt și câteva excepții. Prin comparație cu Portugalia și Slovenia, Grecia pare serios avantajată de bugetul european. La fel, Luxemburgul nu achită o cotă proporțională cu averea sa.
La actualele negocieri, Marea Britanie a fost cel mai vocal avocat al reducerii (sau, în ultimă instanță, al înghețării) cheltuielilor UE. În schimb, prima propunere a Comisiei era de suplimentare a acestora cu 5,5% față de intervalul 2007-2013.
„Nu putem spune că am ajuns la o înțelegere, ci mai degrabă că am reușit să eliminăm o variantă inadmisibilă“, a declarat la finalul întâlnirilor premierul britanic, David Cameron. De-a lungul discursului, nu a atacat direct țările care au insistat pentru creșterea bugetului – în frunte cu Franța, care își dorește fonduri mai mari pentru agricultură, și cu Polonia, care cere fonduri de coeziune mai consistente pentru regiunile sărace ale continentului. A lovit, însă, în „instituțiile“ europene, care „nu se satură niciodată de cheltuit“. Mai presus de orice, nu a acceptat nicio concesie în privința rabatului britanic câștigat de Margaret Thatcher în 1984 (și redus parțial în 2005, cu acordul lui Tony Blair).
Prietenie pe bani
Față de precedentele încăierări pecuniare (e de ajuns să ne amintim de ultimele summituri ale zonei euro), negocierile de acum au fost ca o joacă de copii. După cum scria pe Twitter Alexander Stubb, ministrul finlandez pentru afaceri europene, „a fost unul dintre cele mai prietenoase summit-uri UE la care am participat, chiar dacă n-am reușit să ajungem la un acord. Sincer, a fost chiar amuzant.“ Mulțumirile pentru această atmosferă cordială ar trebui să meargă către cancelarul german Angela Merkel. În ciuda discuțiilor tot mai intense privind găsirea unei căi de a trage Marea Britaie pe linie moartă (din cauza amenințărilor repetate ale Londrei privind folosirea dreptului de veto), cancelarul a refuzat să-l izoleze pe David Cameron, evitând astfel o situație explozivă, care ar fi putut duce la scăparea lucrurilor de sub control. După cum declara Angela Merkel în timpul discuțiilor, „scopul meu este să ajungem la o înțelegere comună a celor 27 de state, fără ca vreunul să se simtă exclus“. Parțial, atitudinea conciliantă a celui mai mare stat european se datorează și intereselor sale: contributorii neți, între care se numără și Germania, au nevoie de atingerea unui acord pentru a-și garanta propriile rabaturi de la buget.
Dacă până la finalul anului viitor nu se atinge un acord, cheltuielile Uniunii pot fi rostogolite de la an la an, printr-un vot cu majoritate calificată (cu alte cuvinte, Marea Britanie nu ar putea bloca decizia de una singură). Doar că rambursările ce revin Germaniei, Olandei, Suediei și Austriei (cunoscute drept «rabaturile la rabat») trebuie, în cea mai mare parte, aprobate prin unanimitate de voturi.
Pe de altă parte, cancelarul Germaniei are un obiectiv mult mai amplu de atât. În primul rând, nu vrea să permită ieșirea Marii Britanii din UE. Apoi, o confruntare nefericită cu Londra pe tema bugetului s-ar putea răsfrânge asupra summitului de luna viitoare, la care liderii ar trebui să cadă de acord asupra cadrului legal al viitoarei uniuni bancare din zona euro. Acesta este, probabil, cel mai important pas făcut de statele europene în vederea consolidării uniunii monetare, astfel încât băncile slabe și statele încărcate de datorii suverane să nu se mai tragă reciproc în jos.
Pentru început, ideea ar fi crearea unei singure autorități de supraveghere la nivelul întregii zone euro (aflat în directă legătură cu Banca Centrală Europeană), ceea ce ar deschide posibilitatea ca fondul de salvare al zonei euro, Mecanismul European de Stabilitate, să poată fi utilizat pentru recapitalizarea directă a băncilor cu probleme, fără intermedierea guvernelor, și așa oropsite și împovărate de datorii. Or, ca să ia acest șir de măsuri, zona euro are nevoie de încuviințarea Marii Britanii. La rândul său, David Cameron vrea asigurări că țara sa nu se va găsi pe o poziție izolată în cadrul Autorității Bancare Europene. Pe scurt, o confruntare dură asupra bugetului UE ar fi putut duce la un conflict la scenă deschisă în chestiunea uniunii bancare, readucând în discuție iminența divorțului dintre Anglia și partenerii săi europeni.
În paralel, miniștrii de finanțe din Uniune se concentrează acum și asupra acordării pachetelor de asistență financiară către guvernele Greciei și Ciprului. Trăgând linie, stabilirea bugetului UE mai poate aștepta.
Filmul negocierilor
Herman Van Rompuy, președintele Consiliului European, s-a opus, în primă fază, propunerii bugetare a Comisiei, în încercarea de a face pe plac Marii Britanii și partizanilor săi. Ulterior, a reprioritizat și redistribuit sumele, alocând mai mulți bani pentru coeziune și subvenții agricole, pentru a mulțumi astfel Franța și Polonia.
Interesant este că, fie pentru a-i enerva intenționat pe așa-zișii „vulturi fiscali“ ai Uniunii, fie pentru că a mizat exact pe amânarea unui compromis, Van Rompuy a refuzat să intervină asupra cheltuielilor administrative ale Uniunii. Într-adevăr, este vorba de un capitol neînsemnat raportat la ansamblu, cu alocări ce nu depășesc câteva miliarde de euro – și totuși, simbolic, într-o perioadă în care guvernele nu știu cum să-și mai reducă aparatul public, o asemenea măsură ar fi fost bine primită.
Cheltuielile Uniunii Europene pot fi ori mai mici, ori mai eficiente, însă în niciun caz și una, și alta. Din nefericire, aceasta este de fapt cea mai tristă concluzie a summitului de luna trecută.