Delatorul român a fost nedreptăţit prea multă vreme! Aproape începuse chiar şi el să creadă că turnătoria este, în esenţă, un act imoral, atunci când încerci să tragi foloase de pe urma spionării vieţii private a semenilor şi expunerii lor la represiunea autorităţilor.
Vremurile frumoase în care era recompensat pentru „colaborarea” cu structurile statului comunist, furnizând informaţii despre vecini şi cunoscuţi, bineînţeles în folosul societăţii, potrivit legilor de atunci, sunt pe cale să se întoarcă. Era şi păcat să se piardă experienţa acumulată în 50 de ani de atâţia „colaboratori” vigilenţi ai statului. Guvernul USL e gata să îi reactiveze şi să le îngroaşe rândurile cu noi doritori de căpătuială, decretând delaţiunea o virtute dacă se face spre folosul Fiscului. Noul secretar de stat în Finanţe, Liviu Voinea, a găsit două soluţii spectaculoase pentru creşterea veniturilor bugetare. Mai întâi, taxele pentru cei care deţin mai multe case vor creşte şi mai mult (după ce oricum fuseseră majorate), urmând să fie impozitate şi piscinele. Apoi, pentru că inspectorii Fiscului nu reuşesc mereu să afle tot ce mişcă şi apare nou în curtea omului, vor fi puşi la treabă vecinii. Cu promisiunea unor sume de bani, aceştia vor da informaţii despre averea cunoscuţilor. Dacă nu au singuri o astfel de iniţiativă, Fiscul e pregătit să le stimuleze invidia anunţându-i, prin scrisori, că au de plătit taxe mai mari decât vecinii. Voinea subliniază că astfel de practici există în SUA şi în Suedia, ceea ce, probabil, ar trebui să spulbere orice jenă de ordin moral, transformând automat turnătorul la Fisc într-un erou al societăţii.
Majoritatea oamenilor au încă suficient bun-simţ să realizeze că datoria (legală şi morală) de a denunţa un hoţ, un criminal, un violator sau orice infracţiune la adresa persoanei nu are nimic de a face cu dezvăluirea bunurilor pe care le vezi sau le bănuieşti a exista în curtea vecinului. Oricât le-ar susura autorităţile în ureche că delaţiunea fiscală, deşi nu poate fi instituită ca obligaţie legală, merită să fie recompensată ca “virtute”, oamenii vor asimila cu greu o astfel de lecţie de morală. Cu atât mai mult cu cât majoritatea consideră oricum că taxele plătite statului sunt nejustificat de mari sau chiar abuzive.
O privire în istorie ar arăta guvernului că, de regulă, regimurile totalitare sunt cele care fac din delaţiune o politică de stat finanţată sistematic, plătind armate de oameni să îşi supravegheze semenii, în numele vigilenţei faţă de un duşman. În democraţie, încurajarea delaţiunii ajunge să se întoarcă chiar împotriva statului care a iniţiat-o. „Delatorii, această categorie inventată spre dezastrul statului, care n-a putut fi stăpânită nici prin pedepse, a fost încurajată prin răsplăţi”, constata cu amărăciune Tacitus. Lecţia învăţată în antichitate de atenieni, după ce delatorii de profesie (sicofanţii), recompensaţi cu bani, s-au transformat într-un grup parazitar, care îngreuna justiţia cu procese declanşate de dezvăluiri arbitrare sau abuzive, pare să fie uitată periodic de generaţiile următoare.