Creditorii își vor banii înapoi, dar companiile sunt cele care cer mai des deschiderea procedurii de insolvență, în principal pentru a putea alege administratorul judiciar.
Numărul companiilor intrate în insolvență este în scădere față de anul trecut, semn că economia a mers ceva mai bine anul acesta. În primele patru luni ale anului, au intrat în insovență 5.625 de firme, cu 20% mai puține decât în aceeași perioadă a anului trecut, conform Oficiului Național al Registrului Comerțului (ONRC). Numărul societăților suspendate s-a ridicat la 7.000, în scădere cu 18% față de primele patru luni ale 2011.
Interesant este însă cum ajung companiile în insolvență, dacă poate fi învinuită industria și piața în general sau dacă este vorba de o greșeală de strategie a managerului/patronului. „De obicei, este vorba de un mix de circumstanțe“, spune Radu Ionescu, managing partner la casa de avocatură Ionescu și Sava. „Este vorba de contextul general al pieței, de expunerea mai mare sau mai mică a anumitor industrii, de efectul de spill-out pe care declinul unui segment (imobiliare, auto, bancar) îl poate avea, de dispariția cvasicompletă a surselor de finanțare, însă în egală măsură este vorba și de calitatea managementului“.
Intrarea în insolvență se face, în mod normal, la cererea unui creditor care are de recuperat bani. „De cele mai multe ori însă, debitorii împotriva cărora se depun astfel de cereri aleg să solicite ei înșiși deschiderea procedurii, pentru a avea astfel posibilitatea să ceară instanței numirea anumitor administratori judiciari“, arată Radu Ionescu. Legea permite, prin această particularitate a sa, mai ales partea de practică, faptul ca termenul pentru cererea depusă de debitor să fie scurt, de până la zece zile, în timp ce pentru o cerere a creditorilor termenul să fie foarte lung, de până la un an. De asemenea, judecătorii acceptă, de cele mai multe ori, administratorul judiciar propus de debitor.
Creditorii pot fi și șefii CA
Există și cazuri ciudate de insolvență, în care procesul pare de neînțeles. „Un exemplu ar fi intrarea în insolvență a proiectului imobiliar Planorama, la cererea unui proeminent cumpărător, care la data deschiderii procedurii își încasase deja creanța“, spune avocatul de la Ionescu și Sava. „Și mai «interesant» în această insolvență este faptul că procedura a fost deschisă în camera de consiliu, ocazie cu care se discuta o cerere de preschimbare de termen.“
„Un alt caz interesant este cel al unei mari societăți de construcții, unde cel mai important creditor, cu peste 80% din valoarea creanțelor, este chiar președintele consiliului de administrație – în acest caz se pune acum problema atragerii răspunderii personale a administratorilor pentru pasivul societății și va fi interesant de văzut ce soluție va adopta instanța“, mai spune Ionescu.
O problemă specifică României este faptul că marea majoritate a insolvențelor se încheie cu un faliment, nu cu o revenire a companiei. „Din păcate, relansarea activității societății are nevoie de motorul finanțării, iar foarte puțini finanțatori sunt dispuși la stabilirea unui plan prudent, dar realist, de finanțare”, arată avocatul, care adaugă că există și puțini specialiști cu experiență în redresarea unei societăți aflate în insolvență. În plus, procedura insolvenței este greoaie și, de cele mai multe ori, după ce debitorul trece prin adunări succesive ale creditorilor și prin termene succesive de prezentare, nu mai are concursul factorilor care i-ar putea redresa activitatea.
Paradoxal, legea este mai bună în prezent decât în trecut când vine vorba de insolvențe, însă tot mai are nevoie de clarificări. „În primul rând, legea suferă la capitolul acurateții terminologice, foarte multe dintre definițiile utilizate sunt confuze și conduc la interpretări dintre cele mai diverse“, mai arată Radu Ionescu._
„Creditorul unei societăți în faliment rareori își poate recupera creanța, mai ales atunci când aceasta nu este garantată.”
Radu Ionescu, managing partner „Ionescu și Sava“