.
De câteva săptămâni, primarul Bucureştiului se află la închisoare. Întâmplarea, sau poate un calcul absolut diabolic, a făcut ca arestarea sa să coincidă cu începerea şcolii. Care se întâmlă şi ea odată cu venirea frigului şi cu apariţia blocajelor de trafic auto. Într-un cuvânt, haosul pune, încet-încet, stăpânirea pe un oraş rămas fără stăpân. Este adevărat, avem un primar interimar. Un ilustru necunoscut, a cărei singură calitate pare a fi lipsa sa de orizont. De parcă toate forţele politice s-ar fi temut că dacă interimarul ar avea vreo putere reală, acest lucru ar aduce avantaje majore taberei din care face parte. În timpul acesta, însă, Capitala îşi duce în spate blestemul de a fi cel mai bogat oraş al ţării. Ceea ce ar trebui să fie un lucru bun, funcţionează acum împotriva sa. Banii pe care acest oraş îi oferă sunt atat de mulţi, încât atrage prea multe guri hulpave abonate la o masă gratis ca să mai poată rămâne ceva şi pentru simplii săi locuitori.
Am avut de-a face recent cu câţiva oameni de afaceri şi investitori mici şi mijlocii care au nevoie de organismele legate de administraţia locală pentru a-şi desfăşura activitate. Toţi mi-au povestit acelaşi lucru: primăria este blocată! Nimeni nu mai vrea să semneze nimic. Nicio autorizaţie, niciun contract, nimic-nimic. Pur şi simplu toată lumea aşteaptă să se clarifice care vor fi noii poli de putere pentru următorii ani ca să ştie în ce direcţie şi la ce zeu să se închine. Până atunci, nimic nu se mişcă. Situaţia este simptomatică nu doar pentru Bucureşti, ci pentru toate administraţiile ţării. Modelul funcţionarului public care lucrează pentru şpagă a atins apogeul. Oamenii nu şi-au mai rezolvat treburile independent şi legal de atât de mult timp încât au şi uitat cum se face asta. Admiţând, fireşte, că au ştiut vreodată. Noul slogan cu privire la muncă al bravilor directoraşi de la stat a ajuns: „de cât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost!“. Fără rost nu pentru ţară, pentru oraş, pentru contribuabil, ci pentru funcţionar. Nu mai e nimeni care să se omoare cu munca doar pentru un salariu. Pe vremuri, bacşişul, peşcheşul sau cum vreţi să-l numiţi era un lubrefiant. Un mic plus care făcea lucrurile să se întâmple mai repede şi mai bine. Un fel de motivaţie suplimentară pentru cei care trebuia să se ocupe de un proiect şi care uneori puteau să facă diferenţa şi să ofere mici avantaje competitive. Între timp, Sistemul a întors lucrurile cu susul în jos. Raţiunea de a lucra într-un domeniu a devenit însăşi şpaga. Medici, poliţişti, funcţionari, au ajuns să se obişnuiască atât de tare cu acest model încât ăştia reprezintă grosul banilor lor. Ba a devenit o mare calitate să ştii cum să oferi. Fiindcă nu oricine se pricepe să vorbească limba cu două înţelesuri a combinatorilor de la stat. Iar modelul a funcţionat atât de bine încât a fost adoptat cu succes chiar şi în mediul privat.
Şi atunci, ce e rău? – ne-am putea întreba. Până la urmă, e vorba despre o soluţie de a lăsa piaţa să regleze anumite tranzacţii prin mecanismul cererii şi al ofertei, fără intervenţionismul statului. Problema este însă că, uneori, am fi gata să dam o şpagă grasă oricui ar putea să ne indice cui mai trebuie să-i dăm şpagă. Iar dacă am afla şi cât, chiar ne-am putea lansa în afaceri!