M-am înșelat împotriva lui Vladimir Putin: Dovada că e deopotrivă rău și irațional
Arseniev, pe atunci abia trecut de 50 de ani, era un înflăcărat stângist post-colonial care ura URSS-ul, dar care considera că acel amestec de imperialism și capitalism în curs de afirmare în Rusia era chiar și mai rău. Nu era prea apreciat de colegii lui și era antipatizat și de o parte din studenții săi, care vedeau în el un soi de excentric anti-corporatist, arată The Atlantic.
Orientarea mea politică era destul de diferită. Eram cu decenii mai tânăr decât Arseniev și-mi petrecusem întreaga copilărie în contextul prăbușirii URSS. Și, întrucât cunoscusem haosul, credeam într-un conducător puternic. Regretam că Rusia nu mai era o superputere și consideram că țara mea merită să joace un rol mai important în politica mondială. Presupun că se poate afirma că voiam să fac Rusia măreață din nou.
Arseniev a lăsat berea din mână și mi-a spus (în rusă, firește): „Omul ăsta, Putin, va duce țara asta în iad. Știu asta sigur. E cel mai rău lucru care ni se putea întâmpla vreodată”.
„De ce?”, am întrebat.
„Este un cekist”, a răspuns el, referindu-se la agenții poliției secrete. „Odată cekist, întotdeauna cekist. El e răul pur.”
Nu l-am contrazis; am optat să schimb subiectul. Pentru el „serviciu secret” însemna Lavrentii Beria și Nikolai Ejov – pentru mine, James Bond. Îl respectam pe Arseniev enorm, dar îl consideram o relicvă. Și eram vrăjit de carisma rece, metalică, a lui Putin, de modul în care părea să dea de înțeles că știe mai mult decât spune. Și în mod clar nu eram singurul lui admirator: Putin a câștigat alegerile – unul dintre extrem de puținele scrutine corecte pe care le-am avut vreodată în Rusia – cu 53,4% din voturi.
„Am fost încurajat să plec în Occident”
În ciuda patriotismului meu, dar ca mulți alții din generația mea, am fost încurajat de părinți să plec în Occident. Mi-am petrecut următorii câțiva ani în Olanda, studiind pentru un doctorat în matematică. Dar după o vreme m-am plictisit și de teoremele abstracte și de rânduiala calvină a olandezilor și m-am întors acasă. Rusia deja nu mai era țara din care plecasem. În mâinile lui Putin părea mai stabilă, deopotrivă economic și politic. Mi-am spus în sine că Arseniev se înșelase în privința lui Putin, iar eu avusesem dreptate.
Stabilitatea („stabilnost”) a fost, de fapt, un fel de slogan al lui Putin, adoptat încă de la începutul președinției sale. De țelul stabilității s-a folosit pentru a justifica operațiunile militare feroce din Cecenia. Un alt preț al stabilității a fost acela că aveam mereu aceiași oameni în guvern, ciclu după ciclu electoral. În 2008 președinția a fost preluată de amicul lui Putin, Dmitri Medvedev, dar toată lumea înțelegea că tot Putin conducea țara, acum din poziția de premier. Nu pot spune că-mi păsa prea mult. Medvedev promitea că va construi o Silicon Valley rusească. Oameni de pe tot cuprinsul lumii voiau să vină la Moscova. Viața era bună, iar tot ce nu era bun eu consideram că e doar o anomalie, cum ar fi rușinosul război din Georgia. Era doar o deviație de la normă, nu? În plus, guvernul insista că nu avea cum să nu le sară în ajutor locuitorilor din Osetia de Sud. Mai mult chiar, am încercat pur și simplu să ignor politica. Devenisem jurnalist, dar eram specializat pe știință și tehnologie.
Și astfel, mulți ani la rând, mi-am spus că totul este bine. În 2011, Medvedev a declarat că nu mai candidează pentru un nou mandat și că-i va pasa președinția înapoi lui Putin, ca pe o minge de tenis. Nu mi-a plăcut, dar am încercat să mă concentrez pe stabilitatea de care încă mă mai bucuram. Alegerile generale care au avut loc câteva luni mai târziu m-au trezit un pic: de data aceasta nu mai erau doar stânjenitoare, erau un dezastru. Rezultatele, care îi cimentau puterea lui Putin, erau flagrant, șocant, obscen de false. Am luat metroul împreună cu un amic spre unul dintre primele proteste mari ale acelei ierni. L-am întrebat cu o naivitate sinceră: „Crezi că protestele vor schimba ceva?” Amicul, care-l înțelegea pe Putin incomparabil mai bine decât mine, mi-a răspuns doar: „Hai să facem și noi ce putem.”
„Deteriorarea țării era autentică”
Puțin câte puțin, pe parcursul unui deceniu, am ajuns să realizez că deteriorarea politică a țării mele era autentică și gravă și că ea compromite toate celelalte domenii – în mare măsură și progresul nostru științific. Am abandonat jurnalismul tehnologic în favoarea jurnalismului de investigație. Nu m-am mai chinuit să justific evoluții politice înfiorătoare – cum ar fi interzicerea adopției copiilor ruși de către străini – spunându-mi că sunt doar o deviație de la normă. Am înțeles că ele sunt indiciile unei noi normalități, iar acea nouă normalitate se agravează cu fiecare an.
În calitate de jurnalist am participat la investigarea celebrei Unități 29155, însărcinată cu destabilizarea Europei; a naziștilor ruși contemporani; a producției de noviciok, agentul neurotoxic cu care au fost otrăviți Serghei și Iulia Skripal și Aleksei Navalnîi; a corupției din Serviciul Securității Federale; a hacker-ilor ruși; a bogăției respingătoare a cercului de prieteni intimi ai lui Putin; a grupărilor paramilitare. Am învățat mult despre modul în care funcționează Rusia lui Putin.
Însă cei mai mulți ruși pur și simplu s-au adaptat. Degradarea societății noastre a fost suficient de lentă pentru ca mulți să fie în măsură să opteze să n-o observe. Aceasta a fost calea lui Putin: a înfipt cuțitul gradual. Mai puțin dramatic, același rezultat.
Și recunosc că până și eu am continuat să-i găsesc justificări lui Putin multă vreme după ce deja nu mai era rezonabil să o faci. De pildă, în 2014 am condamnat anexarea Crimeei, deși am căzut și în „whataboutism” [a aduce argumente irelevante pentru subiectul discuției – n.trad.], arătând că cu greu se poate afirma că Putin e singurul conducător din lume care nu respectă frontierele naționale. Poate că din cauza educației mele bazate pe matematică și știință aveam tendința de a ignora emoțiile și a căuta explicații raționale pentru comportamente scandaloase.
De fapt, ultima mea iluzie în privința lui Putin a fost aceea că ar fi un actor rațional. Navalnîi i-a caracterizat adesea pe Putin și oamenii lui drept „escroci și hoți”. E modul lui de a-l ridiculiza pe Putin, de a-l văduvi de aura superputerii. Eu însumi eram nehotărât, până de curând, dacă trebuie să-l cred pe Putin un jucător de șah ori un infractor mărunt. Chiar dacă aceste două imagini intră în conflict, nu sunt diametral opuse. Atât șahiștii, cât și infractorii mărunți știu cum să-și calculeze avantajul.
„Sigur, Putin este rău, așa cum a spus Arseniev”
Dar Arseniev l-a făcut și cekist, iar cekiștii sunt iscusiți. Eu consideram iscusința lui Putin incontestabilă. Și acesta este motivul pentru care, atunci când serviciile secrete americane au început să spună că Rusia va invada Ucraina, eu nu am crezut. În ciuda întregii mele experiențe de jurnalist, tot ce văzusem mi se părea absurd. Eram aproape furios. Nu puteam să văd nici un motiv logic, nici un avantaj, nici un efect pozitiv legat de invazie. Era dureros de evident că un război ar fi fost catastrofal. Și astfel mi-am spus că Putin este răul. Dar nu este un idiot.
Și acest lucru mi l-am repetat până în noaptea de 24 februarie. Cam pe la 4 noaptea mi-am deschis telefonul și am văzut zeci de clipuri cu rachete rusești explodând pe tot cuprinsul Ucrainei. Acele explozii constituie dovada că Putin e deopotrivă rău și irațional. Putin ne dusese țara în iad, exact așa cum a prezis Arseniev, iar acum trăgea în iad și Ucraina.
Arseniev a murit în 2010. Sunt aproape bucuros că nu a trăit până acum pentru a vedea cât de multă dreptate a avut.
