Țarul ingrat.

China a făcut un mare serviciu politic Regimului Putin, refuzând să participe la Summitul pentru pace în Ucraina. La poziția chineză s-au raliat și celelalte State BRICS – pe care Kremlinul singur nu ar fi reușit să le convingă. Am fost mirat când, câteva zile mai târziu, domnul Putin a semnat un acord militar cu Coreea de Nord, deschizând posibilitatea ca regimul de la Pyongyang să dobândească acces la sateliți de spionaj și tehnologie avansată în domeniul rachetelor balistice. China, care de decenii se străduiește să controleze agresivitatea regimului nord-coreean, este cu siguranță incomodată.

Și mai mirat am fost când domnul Putin și-a continuat vizita în Vietnam, unde a discutat și despre tehnologii militare moderne. În 1979, China a fost în război cu Vietnamul; relațiile bilaterale au fost normalizate în 1991, dar de atunci sunt la nivel ”tovărășesc”: cam cum erau relațiile României socialiste cu Uniunea Sovietică. Și, din când în când, au loc incidente pe fondul drepturilor de pescuit.

Acum știu de ce domnul Putin a răspuns cu ingratitudine Chinei: știa că Beijingul se pregătește să demareze proiectul căii ferate CKU, Est – Vest de-a curmezișul Asiei Centrale ex-sovietice, pe care și azi Kremlinul o consideră ”curtea sa din spate”. Tehnic, decizia e bine justificată: costă 5 miliarde $, dar ”scurtează drumul dintre China și Europa cu 900 de kilometri, adică șapte sau opt zile” față de traseul feroviar prin Rusia.

Sub aspect politic, lucrurile stau însă altfel. Alinierea celor trei State asiatice la ”Inițiativa Belt and Road” reprezintă, în viziunea președintelui Xi Jinping, „o dovadă de hotărâre”. Hotărâre ca să ce? Hotărârea de a ieși de sub influența Kremlinului, evident. Și o afirmare a convingerii celor trei State că, în viitorul previzibil, Rusia va rămâne un Stat paria, pe care e mai prudent să îl ocolești. Moscova, din ce în ce mai dependentă de China, protestat deschis. A reacționat indirect, prin inițiativele sale militare în Vietnam și Coreea de Nord. Cum s-a ajuns aici?

Moscova nu crede în Asia.

Statele Asiei Centrale și-au dobândit independența în anii 1990, pe fondul destrămării Uniunii Sovietice. Independența nu a adus bunăstarea visată: Kirghizstanul avea în anul 2000 un PIB per capita de 1,96$/zi, iar Uzbekistanul de 3,49$/zi –  pe când pragul de sărăcie internațional recunoscut este de 6.85$/zi. Inițial, rata de creștere a PIB per capita era promițătoare, de 7,5% pe an – dar criza subprimes a redus rata la 4,7%, în 2011.

Menținerea majorității populației în stare de sărăcie acută constituie un risc major de securitate, fiindcă frontierele sudice ale acestor State sunt sub presiunea Islamului jihadist: Talibani, Vilayat Khorasan (ISIS), Jundallah. Situația socială a regiunii e cu atât mai ciudată cu cât zona e foarte bogată în resurse: Uzbekistanul are zăcăminte de gaz metan neexploatate de 2.240 miliarde normal metri cubi: importurile UE pe 20 de ani.

Obstacolul principal e insuficiența infrastructurii: în anii 1980, Uniunea Sovietică, intrată în criză, a încetat să mai investească în provinciile non-slave. Speranța a început să renască la începutul anilor 2000, când Rusia, sub conducerea lui Vladimir Putin, înregistra creșteri între 6% și 9% a PIB-ului nominal. Considerând că au o Istorie comună și multiple legături politice, economice și sociale, Statele Asiei Centrale se așteptau ca Rusia să-și asume relansarea regiunii, mai ales că resursele de gaz natural ale Uzbekistanului sunt controlate de companii rusești: Gazprom și Lukoil. Dar 2015, pe fondul costurilor mari cu modernizarea armatei, Moscova a sistat investițiile: deși Uzbekistanul este al doilea mare producător de gaz al Asiei Centrale, exporturile de gaz natural reprezintă, ca valoare, numai 4,4% din totalul exporturilor sale.

Mirajul turcesc.

Ruptura s-a produs în 2015: sancțiunile internaționale care au urmat anexării Crimeii au demonstrat că, în viitorul previzibil, Rusia nu va fi o cale fiabilă de export. Statele din regiune au început să caute soluții alternative. Costurile însă sunt enorme.

Anexarea Crimeii a avut și alte implicații: nesocotind drepturile tătarilor musulmani, Moscova a desființat Republica Autonomă și a transformat Crimeea în simplă provincie a Rusiei. Primul a reacționat președintele Erdogan: „Turcia nu recunoaște anexarea Crimeii și a apreciat încă din prima zi că acest pas este ilegitim și ilegal. Aceasta este o poziție de principiu, care are nu numai fundamente juridice, ci și morale”.

Prin acest gest, Turcia s-a afirmat ca lider al Statelor din regiune și, în principal, al Statelor turcice: Azerbaidjan, Kazahstan, Kirghizstan și Uzbekistan. Economistul kazah Kasymkhan Kapparov a rezumat situația: „Va trebui să înlocuim Rusia cu alte țări. China și Turcia sunt candidații cei mai bine plasați.” Într-adevăr, mai puțin afectată de criza subprimes, Turcia înregistra în acei ani o dezvoltare economică remarcabilă: între 2007 și 2021, procentul de populație situat sub pragul internațional de sărăcie a scăzut de la 20% la 7,6%. În 2015, investițiile străine directe depășeau 19 miliarde $, iar creșterea PIB a ajuns, în 2017, la 7,5%. Pe bună dreptate, Turcia părea un model de succes.

In acest context, președintele Erdogan a lansat Proiectul ”Calea de Mijloc”. Un prim pas: în Turkmenistan, la Caspică, holdingul turc Çalık a construit terminalul portuar Turkmenbași. A costat 1,5 miliarde $. Ar trebui să facă legătura dintre statele turcice din Vestul Caspicii (Turcia, Azerbaidjan) și cele din Est: Kazahstan, Kirghizstan și Uzbekistan. Statele din regiune se așteptau ca Turcia să facă și pasul următor: magistrala feroviară.

Naufragiul Căii de Mijloc.

Speranțele au fost însă năruite de tentativa de lovitură de Stat din Turcia, din 15 iulie 2016. După eșecul loviturii, președintele Erdogan a decis să stabilizeze situația politică promovând o reformă constituțională care-i sporea controlul. Dânsul l-a însărcinat pe președintele Parlamentului, İsmail Kahraman, cu sarcina reformulării Constituției. Vorbind în fața unei adunări de învățați musulmani, domnul Kahraman a declarat: „secularismul nu își are locul în noua Constituție, fiindcă Turcia este o țară musulmană și se cuvine să avem o Constituție religioasă”.

Pe fondul deciziei de islamizare a Statului, investițiile străine directe în Turcia au scăzut de la 19 miliarde $ în 2015, la 7,7 miliarde $ în 2020. În plus, noua Constituție i-a dat prilej domnului Erdoğan să-și pună în aplicare concepțiile despre monedă, finanțe și bănci – concepții pe care lumea financiară internațională le apreciază a fi ciudate. Rezultatele au fost catastrofale: dacă în 2017 inflația era de 7,78% pe an, cinci ani mai târziu era de 72,31% pe an.

Apoi au survenit cutremurele din februarie 2023: 50.000 de morți, 850.000 de clădiri prăbușite, în mare măsură datorită corupției autorităților care au acceptat, ba chiar au legalizat clădiri care nu respectă niciun standard de siguranță. Domnul Erdoğan a promis că, până în februarie 2024, Statul va construi 650.000 de apartamente; au fost livrate numai 46.000. Cu o monedă în cădere liberă, cu 90% din populație (76,5 milioane de persoane) sub nivelul de sărăcie, cu jumătate de milion de persoane trăind în tabere de containere și cu 3,3 milioane de refugiați sirieni pe teritoriu, Turcia nu mai e un model. Băncile internaționale i-au retras sprijinul, proiectele sale în Asia Centrală sunt înghețate.

Apusul ”Eurasiei Mari”.

Odată ce Rusia s-a afundat în aventura militară din Ucraina, iar Turcia în criza economică și socială, rămânea o singură alternativă viabilă: China. Era o ocazie nesperată, dar China avea propriile probleme, pe fondul Crizei Covid și a disfuncțiilor pieței imobiliare. În 2022, China nu a putut aloca decât 500 milioane $ pentru susținerea proiectelor de dezvoltare în statele Asiei Centrale. Astăzi, situația este alta.

Ca urmare a blocării de către rebelii Houthi a rutei maritime prin canalul de Suez, traficul s-a reorientat spre Capul Bunei Speranțe – un traseu mai scump și mai lung cu 10 – 15 zile. Asta a determinat companiile logistice să-și îndrepte din nou atenția spre traseul feroviar prin Rusia. În ultimul trimestru al anului 2023, traficul feroviar China – Europa – China prin Rusia a crescut, conform Financial Times, cu 40%.

Căile Ferate Ruse, RZD, pentru a face față cererii actuale, ar avea nevoie ca 95% din parcul lor de locomotive să fie operațional. În realitate, încă de acum un an procentul scăzuse la 93% și, în aprecierea experților chinezi, „situația s-a deteriorat rapid în ultimul trimestru al anului 2023”: ca urmare a sancțiunilor, RZD nu reușește să facă rost de piese de schimb. În aprecierea părții chineze, situația RZD „va continua să se deterioreze”, ceea ce impunea deschiderea unei rute ocolind Rusia, CKU fiind doar o primă etapă. Studiul de fezabilitate, încă din 2022, prevede continuarea CKU spre Teheran, apoi Ankara, Istanbul, Sofia, Budapesta. În prezent, numai segmentul Ankara – Istanbul există.

Ar fi o lovitură grea pentru Rusia. Cooperarea Iranului este sigură, având în vedere controlul economic extins pe care îl are China în acea țară. Dar va putea oare China obține cooperarea Turciei? Fiindcă, în aprecierea partidului la guvernare în Turcia, AKP, „Nu putem ignora nici faptul că există și linii de falie în relațiile Turciei cu Rusia și China (turcii uiguri, sprijinul pentru PKK, Siria).

Pe scurt, nici Eurasia nu este o grădină cu trandafiri. Însă cu siguranță, toate acestea nu sunt o piedică în calea unei colaborări echilibrate, reciproc avantajoase, profunde.” China a reacționat pozitiv la această deschidere limitată, vicepreședintele Wang Qishan declarând: „Sprijinim căutarea de căi de dezvoltare care să răspundă caracteristicilor fiecărei țări, să apere adevărata multipolaritate, să se opună hegemoniei și impunerii valorilor altor țări”.

Să vedem însă ce va cere președintele Erdogan în schimbul ”colaborări echilibrate” la Caspica și Mediterană. Fiindcă, în prezent, politica Turciei este una tranzacțională: „dai și na”, cum se zice în Transilvania. Președintele turc a condiționat admiterea Suediei în NATO de încetarea sprijinului pe care Copenhaga îl acorda PKK și Confreriei sufite  Süleymançılar. Iar relațiile dintre Turcia și Statele Unite au fost afectate de refuzul Washingtonului de a înceta sprijinul acordat altei Confrerii sufite, adversară a AKP:  Fethullahçılar (mass media le zice ”Guleniști”). Dacă, în schimbul aderării la proiectul feroviar, domnul Erdogan va pune condiții legate de statutul minorității turcice musulmane din ”Turkistanul de Est” (Xinjiang), negocierile s-ar putea complica. Un lucru rămâne sigur: în aprecierea experților chinezi, situația Rusiei va continua să se deterioreze pe termen lung, iar sancțiunile internaționale vor rămâne în vigoare.

În mai 2015, liderii chinez și rus se întâlneau la Moscova pentru a lansa Conceptul geo-strategic ”Eurasia Mare”: ”Rusia și China împreună propun o alternativă viabilă la Occident.” Și iată, după opt ani, pe fondul aventurii militare ratate din Ucraina, China se spală pe mâini de Rusia și investește miliarde de dolari pentru a exclude Moscova din circuitele sale comerciale. Asta spune cam tot ce mai era de spus!

Editorialul poate fi văzut AICI