Expresia „standard de aur” definește, în limbajul obișnuit, „un angajament al țărilor participante de a fixa prețurile monedelor naționale în termeni de o anumită cantitate de aur, poti.

Înțelesul acestui termen provine probabil din lumea economică și se referă la ceea ce a fost cândva elementul central al sistemului monetar internațional, când valoarea majorității monedelor importante, inclusiv a dolarului american, se baza pe prețul aurului.

Unii economiști și chiar lideri ca președintele Donald Trump și Judy Shelton, candidatul pe care l-a nominalizat la Consiliul Guvernatorilor Rezervei Federale , sunt în favoarea revenirii la standardul de aur, deoarece ar impune noi reguli și „disciplină” băncii centrale, pe care o consideră prea puternică și ale cărei acțiuni sunt uneori defectuoase.
Este unul și dintre motivele pentru care nominalizarea lui Shelton este controversată în Senatul american. Iar senatorii au votat pe 17 noiembrie împotriva confirmării ei, deși susținătorii republicani ar putea avea ocazia să forțeze un nou vot.

Dacă însă aruncăm o privire în urmă, la standarul de auriu și la motivul pentru care lumea a încetat să-l mai folosească, vom ajunge la concluzia că e mai bine ca acesta să rămână o relicvă a istoriei.

Un standard aur este un sistem de schimb valutar în care moneda fiecărei țări este evaluată ca valoare de o cantitate fixă ​​de aur.La sfârșitul secolului al -XIX-lea și începutul sec. al XX-lea, o uncie de aur avea o valoare de 20,67 dolari în SUA și 4,24 lire în în Marea Britanie. Aceasta însemna că cineva putea converti o lire sterlină la 4,86 ​​dolari și invers.

Țările cu standard aur, mai precis toate țările industriale importante în perioada de glorie a sistemului, din 1871 până în 1914 – au avut un preț fix pentru o uncie de aur și, astfel, un curs de schimb fix cu altele care au folosit sistemul. Au păstrat același standard de aur pe tot parcursul perioadei. Până la sfârșitul anului 1913, etalonul auric clasic era la apogeu, dar Primul Război Mondial a determinat multe țări să îl suspende sau să îl abandoneze.
Această stare de fapt a durat până când Marea Depresiune (1929–1939) a forțat țările să renunțe la sitemul standardului de aur. Economistul Barry Eichengreen a constatat că eforturile de menținere a standardului aur la începutul Marii Depresiuni au sfârșit prin înrăutățirea recesiunii, deoarece au limitat capacitatea băncilor centrale, precum Fed, de a răspunde la deteriorarea condițiilor economice. De exemplu, în timp ce băncile centrale astăzi reduc în mod obișnuit ratele dobânzii pentru a stimula o economie aflată în scădere, standardul aur le impunea să se concentreze exclusiv pe menținerea monedei legate de aur.
Argumentele pentru întoarcerea la standardul aur reapar periodic, de obicei în perioadele în care inflația se dezlănțuie, cum a fost la finele anilor 1970. Susținătorii revenirii la acest sitem afirmă că bancherii centrali sunt responsabili pentru creșterea inflației, prin politici precum ratele scăzute ale dobânzii, iar standardul de aur ar fi necesar pentru a le controla.
Rămâne însă o certitudine că revenirea la standardul de aur ar fi blocat FED în eforturile sale de a aborda condițiile economice în schimbare prin intermediul politicii de dobândă. Fed nu ar putea să scadă ratele dobânzii în fața unei crize precum cea cu care se confruntă astăzi lumea pentru că asta ar schimba valoarea dolarului față de aur.