Ţara unde amfiteatrul din parcul Bazilescu e lăsat să moară, în timp ce bordurile se schimbă de două ori pe an, pe trotuarul apropiat. Ce profit ar putea să aducă o clădire atât de veche şi părăginită? România: un milion de hectare nelucrate… importăm 70% din alimente; sute de mii de hectare de pădure tăiate, vândute la kilogram… importăm mobilă de lux. 
România, ţara „prostituatelor“ virgine: toţi sunt vinovaţi, niciunul condamnat.
Portul Constanţa: mascaţi (dar nu din cauza frigului iernii); vapoare; secretar de stat încătuşat… deputat cu drepturi; economie neagră… economia gri este deja morală. Fericiţi cei „atotcunoscători“, căci a lor este România, pentru că cei deştepţi pleacă.
Program european… fonduri – sute de mii de euro „investite“ într-un spital; două săptămâni mai târziu, spitalul se închide. Acum 20 de ani veneam cu trenul de la Oradea la Bucureşti în 10 ore; acum, ajung în 13 ore (dacă am noroc). Am auzit din „surse“ că din cauza crizei mondiale noi o ducem greu, dar alţii… destul de bine.
Noi am construit 7 km de autostradă într-un an, alţii au construit 2.000 de km în 365 de zile.
Două poduri care nu mai există: unul între Bucureşti şi Giurgiu, iar altul între Braşov şi Sibiu. Ca urmare, de la Bucureşti la Giurgiu ocoleşti cu trenul pe la Roşiori de Vede: trei ore în plus de admirat țara. Trenul de la Braşov la Sibiu merge pe la Mediaş – Copşa Mică: de două ori mai mult timp decât înainte de dezafectarea podului.
Ora 4 dimineaţa. Mama se trezeşte să facă pacheţelele de mâncare. Tatăl pleacă la muncă, copiii se trezesc şi pleacă la şcoală. Eminenţi… trec anii… târg de joburi… Universitatea din Cambridge;  forţă de muncă gratuită pentru țări „inspirate“. Nu există reglementări decât pentru cei puternici în privinţa utililzării forţei de muncă. Afară este soare. România e minunată. Văd munţii, marea este aproape, prietenii sunt alături de mine, sună telefonul şi firma de telefonie mobilă îmi spune că trebuie să plătesc factura. Un mizilic: 300 de lei! Claxoane, un Maybach… mi-am adus aminte: trebuie să plătesc impozitul pe venit.
Bombardamente în Libia; îmi reamintesc: tata trăieşte, are 84 de ani şi este important să-l vizitez.
Au trecut sărbătorile de primăvară. Românii din Spania şi din Italia şi-au văzut părinţii. Parlamentul României „duduie“.  Legi pe bandă rulantă. Sufletul României este împrăştiat în toată lumea şi răstignit acasă. M-am trezit din somn. Am crezut că visez, dar mi-am dat seama că e realitate. Oamenii respiră în continuare.
În Libia, bombardamentele continuă, cursul euro-dolar nu mai ascultă de nicio regulă, vântul bate. Azi am avut noroc, a fost ploaie fără grindină.
În România, dacă plouă nu murim de foame, ca să amintesc teza despre inflaţie a lui Isărescu.  Trăiesc în ţara lui Caragiale, a lui Tristan Tzara, a lui Urmuz şi a lui Cioran. Cât o să mai dureze holocaustul ăsta intelectual? Mai ştie cineva ce este o strategie (măcar de afaceri, dacă nu de ţară)?

PAUL MARINESCU este prof. univ. dr. la Universitatea din București