Nu cred și nu cunosc să existe o țară care să-și dezvolte economia pe termen lung pe baza unei singure strategii, adică doar stimularea consumului prin creșterea veniturilor
Legile economice fundamentale vorbesc despre spirala inflaționistă, care constă în alimentarea intrinsecă a inflației din cauza creșterii salariilor peste dinamica productivității. Practic, companiile au costuri mai mari care se transferă în prețurile produselor și serviciilor oferite, ceea ce determină angajații să solicite un nou val de majorare a salariului în vederea protejării puterii de cumpărare. Stimularea consumului prin creșterea venitului poate funcționa doar dacă consumul este orientat, cu preponderență, către producția domestică.
Din păcate, sau, mai corect spus, din fericire, consumatorul se orientează către produsele cele mai competitive, care au raportul calitate / preț cel mai bun. Aceasta creează un mediu concurențial avantajos pentru noi toți, deoarece astfel se încurajează inovarea și progresul. Dar, pentru ca producția domestică (internă) să fie competitivă, este nevoie de un mix de politici fiscale și sociale care să încurajeze companiile locale să investească pe termen lung.
O strategie bazată pur și simplu pe majorarea salariilor și credința bazată pe așteptarea pasivă „laissez-faire” (mâna invizibilă a forțelor naturale ale pieței care vor anula toate dezechilibrele și vor determina sistemul să tindă către o stare de stabilitate și echilibru) nu poate funcționa pe termen lung.
Așa cum am spus, politica de majorare a salariilor pentru stimularea consumului este sustenabilă doar dacă producția internă este stimulată și competitivă. Pentru ca firmele active în România să fie competitive, acestea trebuie să investească pentru extinderea capacităților de producție și retehnologizare. Dar, pentru ca managementul unei companii să își asume proiecte de investiții pe termen lung, acesta are nevoie de mai multe lucruri. În primul rând, predictibilitate, printr-o legislație fiscală și un cadru juridic foarte stabil.
Ori, dacă ne uităm la frecvența propunerilor și modificărilor fiscale din ultima perioadă, acestea descurajează prin viteza rapidă de implementare (contribuabilii nu au timp să se pregătească) și lipsa argumentelor economice pe termen mediu-lung.
În al doilea rând, mediul de afaceri are nevoie de stabilitate fiscală și monetară, pentru reducerea amplitudinii ciclurilor economice. Cu alte cuvinte, să nu trecem în mod abrupt de la o perioadă de creștere economică accelerată (când economia României crește peste nivelul potențial de 3,5%) la una de recesiune sau creștere economică lentă (sub nivelul potențial).
Aceste șocuri abrupte implică fluctuații mari ale dobânzilor (care trebuiesc ajustate pentru a ține inflația sub control) cursului valutar (din cauza deficitelor comerciale ample în perioada de expansiune) și salariilor din sectorul public și privat. În al treilea rând, mediul de afaceri are nevoie de un cadru de acțiune în care corupția și concurență neloială să fie minime (nu există corupție zero).
Pentru aceasta avem nevoie de reforme structurale în economie, pentru debirocratizarea aparatului public, transparentizarea cheltuielilor publice, reformarea companiilor de stat care înregistrează piederi, internaționalizarea celor care sunt competitive și pot deveni mari companii regionale, lupta împotriva evaziunii fiscale și concurenței neloiale. În al patrulea rând, mediul de afaceri are nevoie de oameni necesari pentru extinderea afacerii. Pentru că o politică socială și demografică să fie sănătoasă, această trebuie gândită pe un orizont de peste 10 – 20 de ani.
În momentul de față personal nu văd o asemenea strategie! Este o problema gravă, deoarece suntem a două țară din lume din perspectiva amplitudinii fenomenului emigrării raportat la populația existența. Investițiile în educație, sănătate și sport ar trebui să fie prioritare cheltuielilor cu ajutoarele sociale și bunurile și serviciile consumate de statul român. Din păcate nu acestea sunt prioritățile noastre, în condițiile în care România înregistrează cel mai scăzut nivel al cheltuielile pentru educație că raport în PIB prin raportarea cu restul țărilor din UE, iar cheltuilele sociale cresc foarte accelerat, mult peste dinamică veniturilor fiscale. Astfel, dacă analizăm bugetul public la finalul lunii Aprilie, observăm că cheltuielile cresc cu 22%, față de nivelul preconizat de 14%.
Cheltuielile cu salariile cresc cu 20%, față de nivelul bugetat de 16%, în timp ce cheltuielile cu asistență socială cresc cu 11%, față de 6% în buget. Pe de altă parte, veniturile cresc mult mai lent decât era planificat în buget. Spre exemplu, veniturile din TVA cresc cu 1,1%, față de un buget de 15%, în condițiile în care cifra de afaceri din comerț crește cu aproape 8% . Această reflectă economia subterană și birocrația din aparatul public. Nu în ultimul rând, mediul de afaceri are nevoie de investiții publice în infrastructură, pentru mobilitatea oamenilor, reducerea cheltuielilor de transport și facilitarea comerțului și turismului.
Din păcate, au trecut mulți ani de când nu s-a mai inaugurat un singur kilometru de autostrada (care să nu necesite reparații imediat după utilizare), iar investițiile publice recente, exprimate că și procent în PIB, sunt la nivelul minim din ultimii 10 ani.
Deficitul fiscal la finalul lunii Aprilie a crescut deja la 7,5 mld RON, ceea ce înseamnă că doar în luna Aprilie s-a înregistrat un deficit suplimentar de 3 mld RON, practic dublu față de media lunară a primelor trei luni. Investitorii internaționali privesc deja cu îngrijorare aceste evoluții, dobânzile solicitate pentru scadență împrumuturilor statului Român pentru maturitate sub un an crescând deja de trei ori față de nivelul înregistrat în aceeași luna a anului trecut. Astfel, cheltuielile cu dobânzile cresc cu 56%, de la 3,2 mld Ron anul trecut la 5 mld RON anul acesta. Devine evident că aceste derapaje nu sunt sustenabile pe termen lung.
Cred că „tratamentul” aplicat prin majorarea salariilor este necesar pentru reducerea fenomenului emigrării și încurajarea muncii pentru populația care poate fi activă. Totuși, doza (ritmul de creștere al salariilor) este prea mare, și ar trebui administrată împreună cu alte „,medicamente”.
Faptul că majorarea salariilor este forțată nesustenabil prin creșterea salariului minim (de 14 ori în ultimii 10 ani) este confirmată de creșterea ponderii salariului minim în salariul mediu de la 27% (anul 2007) la aproape 50% (anul 2017).
Deci, mediul de afaceri nu poate ține ritmul cu majorarea salariului minim, ceea ce încurajează muncă la negru (contracte de muncă cu salariul fixat la nivelul minim, și diferența plătită „în plic” din încasarea dividendelor asura cărora se aplică o taxare de doar 5%, iar pentru anul următor este propusă chiar eliminarea impozitului pe dividend). Cred că majorarea salariului pentru susținerea creșterii economice poate fi sustenabilă doar dacă această este însoțită de resul măsurilor enumerate mai devreme, respectiv: predictibilitate, stabilitate fiscală și monetară, lupta împotriva corupției și concurenței neloiale, strategie demografică și socială pe termen lung, investiții publice în infrastructură, educație, sănătate și sport !
