Guverne, companii de stat, autorităţi publice, toate aceste entităţi greceşti au sfidat ani de-a rândul bunul-simţ şi logica elementară de business. Amintiţi-vă, de exemplu, de Olympic Airlines, transportatorul naţional al Greciei. Compania de stat a consumat, până acum 2-3 ani când a fost privatizată, miliarde de euro din banii publici. Nu vă faceţi iluzii că ar fi oferit servicii „mai bune“ sau mai ieftine decât concurenţii privaţi.
Cu excepţia politicienilor, ce aveau gratuitate sau discounturi masive, restul grecilor n-au „beneficiat“ cu nimic. Ba chiar, după ani de management al statului, grecii obişnuiţi sunt foarte aproape să-şi piardă pensiile din cauza erorilor gen Olympic din trecut. Când vorbeşti despre eficienţa întreprinderilor statului şi a statului, în general, este greu să vezi şi perspectiva mai largă, istorică. Unde ar fi fost România dacă, în anii sălbatici ai privatizării – stupid nume pentru un proces ce a lăsat în urmă mai ales falimente şi tunuri – lucrurile s-ar fi făcut cum trebuie?
Ar fi interesant de adunat pierderile din ultimii 20 de ani ale companiilor statului. Rezultatul ar fi şocant. Or, tocmai despre asta e vorba. Cu cât se amână eficientizarea găurilor astea, pierderile se acumulează. Plăţile se pot amâna, însă întotdeauna există o scadenţă pe buzunarul public. În cazul Greciei, scadenţa a venit deja.
Şi ajung la managementul privat, care, bineînţeles, nu este pe placul managerilor statului. Diferenţa dintre cele două tipuri de manager nu este neapărat la competenţe şi aptitudini. Singura deosebire, esenţială, este aceea că managerul privat este obligat să fie responsabil pentru deciziile pe care le ia. Dacă nu-şi atinge indicatorii de performanţă, nu-şi pierde doar remuneraţia, ci şi garanţiile. Un director de stat care umflă pierderile este, cel mai adesea, „pedepsit“ să dea masa de după Consiliul de Administraţie din banii lui.
El răspunde în faţa politicienilor care l-au numit pe el şi pe cei din CA, unde „răspunde“ se poate citi şi „cotizează“. Mai spune domnul Folescu că nu înţelege cum companiile străine fac un asemenea profit în România. Păi tocmai aici e problema, asta înseamnă eficientizare.
Cu aceleaşi preţuri – companiile de stat şi cele private încasează prestaţiile către populaţie la acelaşi nivel – privaţii reuşesc să facă bani serioşi. Ce s-ar întâmpla dacă statul ar micşora preţurile la curent? Privaţii ar câştiga mai puţin, dar ar câştiga în continuare, pentru că pleacă de la o marjă de 30%. Electrica, pentru că are un profit de circa 3%, s-ar transforma într-o nouă gaură neagră. Pe această logică, s-ar putea spune că noi plătim energie scumpă nu din cauza privaţilor, ci din cauză că statul este nevoit să-şi susţină propriile sale întreprinderi prin preţurile mari.
Pentru intreprinderile de stat falimentare, gen CFR, unde privatizarea este utopică, managementul privat este soluţia perfectă. Există manageri de criză, specialişti în redresarea companiilor, cu experienţă şi portofoliu. Există şi în România, nu trebuie căutaţi prea mult.
