Managerii “privaţi” din întreprinderile de stat vor încheia contracte de mandat şi vor duce capitalul de stat pe culmile de performanţă ale pieţei private. Premierul Emil Boc şi-a depus mandatul pentru a detensiona situaţia politică şi socială.
Preşedintele PSD, Victor Ponta, a căpătat şi el un mandat din partea alianţei sale politice: să ceara la Cotroceni alegeri anticipate. Banca Centrală Europeană recomandă celorlalte bănci centrale să îşi asume deschis şi realist ceea ce pot şi ceea ce nu pot realiza în exercitarea mandatului privind politica monetară. Parlamentarii amintesc că nu pot fi traşi la răspundere pentru eventualele efecte negative ale voturilor lor, potrivit Constituţiei, fiind exprimate în exercitarea mandatului care le-a fost dat de popor.
Număraţi de câte ori auziţi cuvântul mandat rostit de politicieni şi alţi oficiali ai statului. Preluat din terminologia juridică, dă bine în discurs, conferă o aură de competenţă şi responsabilitate celor care îl folosesc, deşi a fost golit aproape complet de sens. Fiecare are un mandat de dus la îndeplinire sau de încredinţat, dar nimeni nu răspunde pentru banii risipiţi sau pentru pagubele produse altora, aşa cum presupune orice contract de mandat.
“Mandatul politic” e însă un animal cu totul diferit. El justifică orice acţiune, cât timp nu este încălcată flagrant legea, dar nu implică nicio obligaţie de despăgubire a celor care ajung să fie prejudiciaţi în cursul exercitarii sale.
Dacă închei un contract clasic de mandat cu X, împuternicindu-l să acţioneze în numele meu, iar acesta îi provoacă pagube lui Y, suntem buni de plată şi eu, şi mandatarul. Dacă, în schimb, merg să îl votez pe X pentru că mi-a promis că îmi măreşte salariul, că nu mă dă afară din casa naţionalizată sau că va obliga anumiţi producători să îmi vândă bunuri şi servicii la anumite preţuri se cheamă că i-am dat un “mandat politic”. Frumos este că nu vom răspunde nicunul pentru pagubele pe care le vom provoca altora, nevoiţi să plătească taxe mai mari, să renunţe la proprietate sau să îşi asume pierderi în afaceri cauzate de decizii administrative.
Dar ăsta este farmecul vieţii politice: lipsiţi de răspundere suntem şi noi, cei care votăm măsuri costisitoare pentru alţii, şi politicienii mandataţi. Aceştia din urmă nu plătesc despăgubiri nici dacă îşi ţin promisiunile făcute votanţilor, afectându-i pe alţii, nici dacă nu reuşesc să îşi respecte angajamentele faţă de cei care i-au mandatat. În cel mai rău caz, “plata” vine o dată la patru ani, printr-o puţin probabilă ieşire definitivă din viaţa politică, care de altfel nu despăgubeşte pe nimeni nici măcar moral. Lipsa sancţiunilor a generat reţeta ideală pentru obţinerea mandatelor politice: un număr cât mai mare de asistaţi ai statului înseamnă un număr cât mai mare de potenţiali mandanţi, care, spre deosebire de contractul obişnuit, nu trebuie să răspundă solidar pentru efectele acţiunilor celor pe care i-au mandatat.
Confiscat din limbajul juridic şi abuzat de politicieni şi birocraţi ai statului, termenul mandat îşi pierde aproape orice legătură cu un alt concept esenţial – cel de contract. Invocat şi folosit ca justificare filosofică este bineînţeles “contractul social”, prin care fiecare cedăm din libertăţile individuale pentru un bine colectiv mai mare şi delegăm statului misiunea de a se ocupa în numele nostru de producerea unor bunuri publice, cum ar fi justiţia, ordinea publică sau apărarea.
Cât de largi sunt limitele acestui contract social sau când ar trebui el revizuit decid însă doar politicienii, iar de-a lungul istoriei nu s-au obosit de prea multe ori să consulte cetăţenii atunci când au extins atribuţiile statului. De altfel, pentru majoritatea oamenilor, contractul social la care se presupune că au aderat este o necunoscută, iar lipsa de responsabilitate perfect de înţeles în aceste condiţii.
Chiar şi când există în forma juridică standard, cu obligaţii, clauze de revocare, etc, contractele de mandat încheiate de autorităţi ale statului nu reuşesc să înlăture complet problema lipsei răspunderii. O instituţie publică poate mandata o entitate privată după toate regulile juridice, fiind mandant al acesteia, dar este în acelaşi timp şi mandatar al poporului, faţă de care răspunderea materială este neclară. Contractele de mandat pe care le vor încheia viitorii manageri privaţi ai întreprinderilor de stat au puţine şanse să aducă respectivele companii la acelaşi nivel de performanţă cu firmele private.
“Privatizarea managementului” nu poate substitui privatizarea reală, pentru că nu competenţa directorilor este problema fundamentală în sectorul de stat, deşi are şi aceasta o contribuţie, ci capitalul. Într-o companie privată, întreprinzătorul îşi riscă banii proprii. Într-una de stat îi riscă pe ai tuturor şi ai nimănui. Oricâte diplome şi orice experienţă remarcabilă ar fi dobândit în piaţa privată un manager recrutat de agenţiile de head-hunting, va putea cu greu obţine aceleaşi performanţe în cadrul unui contract încheiat cu o entitate care are prea puţin de a face cu spiritul antreprenorial, cu ideea de calcul economic şi cu responsabilitatea faţă de acţionarii reali.