Puţine idei legate de modificări prin Codul fiscal reuşesc să scoată hohote de râs românilor tăbăciţi de criză. A reuşit însă ideea de impozitare a veniturilor interpreţilor de muzică, inclusiv manelişti. În mijlocul verii, în criză de idei, fiind singura ţară încă în recesiune din estul Europei, am găsit soluţia salvatoare: impozitarea maneliştilor. Fără număr, fără număr!
Să nu credeţi că Adrian Copilul Minune sau Fernando de la Caransebeş va fi dat pe spate de noua iniţiativă a Fiscului. Banu’ se va lua tot în portofelu’ cât purcelu’ – chitanţe ioc, că deh, trăim în România! În loc să gonească după manelişti, statul ar putea foarte bine să înceapă să gonească după câţiva dintre propriii salariaţi. Genul de şef de tură prin Vamă, inspector fiscal prin vreun judeţ mai bogat – săraci în acte, dar în viaţa reală deţinători de gipane şi viloaie.
Cei care nu plătesc taxele o fac dintr-un calcul egoist: socotesc probabilitatea de a fi prinşi (foarte mică, în România), şi pedepsele pe care le-ar putea încasa (nici aici nu stăm grozav). Orice manual de politici publice de mâna a doua dă soluţia pentru a îndrepta comportamentul contribuabilului: control obligatoriu la fiecare cinci ani, controale inopinate pe toate bugetele atunci când se observă inadvertenţe. Cu alte cuvinte, control amănunţit, la un moment dat, pe toate tranzacţiile efectuate.
Acest sistem nu se poate realiza cu dosare fizice care prind mucegai în dulapurile de tablă gri ale inspectorilor statului – se poate doar electronic, printr-o verificare automată. Ba mai mult, în ţările anglo-saxone mai există o regulă foarte interesantă. Orice contribuabil poate fi verificat la averea totală pe care o deţine. În urma controlului, trebuie să se facă dovada că orice sumă din cadrul acelei averi (de exemplu, cea investită în viloaie) a fost dobândită în urma realizării unei activităţi care a fost deja impozitată. În caz contrar (şi aici e clenciul!), el trebuie să plătească un impozit minim aplicat ca procentaj din toată averea pe care o deţine. Este paralela democratică a celebrei Legi 18 din vremea comunismului – nu te frige pe linie de partid, ci direct la buzunar! Soluţii de îmbunătăţire a colectării ar fi într-o ţară în care statul reuşeşte să încaseze doar jumătate din banii care îi sunt teoretic datoraţi – faţă de Germania, unde procentajul este de 98%. Trebuie doar voinţă (de unde să facem rost de aşa ceva?). Ar mai trebui, în plus, ceva coerenţă – „care este admirabilă, e sublimă putem zice, însă lipseşte cu desăvârşire“. Şi aşa închidem cercul – de la politicieni şi manelişti, am ajuns la Caragiale.
Răzvan Orăşanu a fost consilierul primului-ministru (2005-2009)
