Se mai adaugă presiunea facturilor pentru diverse utilități. Locuitorul de rând trebuie să îndeplinească formalități și să completeze munți de acte pentru orice nimic oficial.
Apare o stare de lehamite și mulți preferă să plece definitiv peste hotare. Să nu mai simtă jugul funcționarilor și al patronilor.
Totuși, și românul de rând are o plăcere deosebită să-și strice starea de bine, de huzur. Este ceva istoric și nu poate să fie ușor de eliminat din mentalitatea individuală și colectivă.
Se consideră mereu nedreptățit și trebuie să deschidă un proces pentru orice. Sistemul judecătoresc profită de ocazie pentru a-i ține captivi pe reclamanți și pârâți ani sau decenii la rând. Tensiunea socială crește, dar pofta de procese se menține cu orice preț.
Actele statului român confirmă că fenomenul judiciar în materie civilă (divorțuri, probleme legate de paternitate sau de proprietate, litigii de muncă etc) a explodat după 1989.
Dacă în ultimul an de dictatură erau 329.227 de probleme aduse în fața instanțelor judecătorești, s-a ajuns în 1992 la 569.832 de cazuri. Este foarte mult în raport cu o populație totală de 22.810.035 de suflete.
De frică, oamenii reușeau cât de cât să se înțeleagă în perioada comunistă (în 1980 au fost numai 271.348 de probleme de rezolvat), dar apoi au apărut poftele legate de avere și nu mai este loc de retragere.
Pofta de îmbogățire nu cunoaște limite și procesele trebuie duse până la cele mai înalte instanțe pentru o fâșie de teren. Nu puține sunt cazurile în care problemele sunt moștenite și sistemul funcționează din plin.
A apărut astfel o adevărată industrie a justiției, tribunalele fiind vizitate zilnic de armate de cetățeni nemulțumiți și de martori.
Este interesant de observat că problema judecăților la infinit este foarte veche pe meleagurile românești. Perioada medievală a fost plină de plângeri către domnitori și litigiile puteau să dureze sute de ani. Erau o scumpă moștenire.
