Câştigătorul de anul trecut al marelui premiu de la Cannes se înscrie în curentul cinematografic britanic denumit realism social, care şi-a atins apogeul în anii `50 şi `60. I, Daniel Blake este un manifest anti-sistem venit pe fondul crizei din 2008, care a zdruncinat puternic serviciile de ajutor social din ţările europene.
Eroul care dă titlul filmului este un tâmplar de vârsta a doua care locuieşte în nordul Angliei. Doborât de un infarct, Daniel Blake (Dave Johns) este obligat să apeleze la ajutorul social pentru a putea supravieţui. Întâmpină hăţişul birocratic cu umor, sarcasm şi mult calm, însă atitudinea sa se modifică rapid şi radical când constată că este la mâna unor funcţionari robotizaţi. Este trimis la un curs în care află că angajatorii se uită cel mult zece minute pe un CV şi că pentru opt locuri de muncă scoase pe piaţă de o cafenea se bat 1.300 de oameni. Ajuns la biblioteca oraşului pentru a-şi completa online cererea de ajutor social, Daniel Blake pune mouse-ul pe ecranul monitorului ca să mute cursorul. Scena comică subliniază, de fapt, incapacitatea de adaptare a protagonistului. Îşi finalizează aplicaţia cu ajutorul vecinilor săi adolescenţi, care, la rândul lor, învaţă să bată sistemul printr-o afacere cu produse din China, vândute la preţuri derizorii faţă de cele practicate de marilor lanţuri de magazine.
Fiecare interacţiune cu biroul de asistenţă socială sporeşte nivelul de umilinţă la care este supus. Într-una din aceste ocazii, el îşi întâlneşte contrapartida feminină, rol interpretat fără reproş de Hayley Squires. Această mamă cu doi copii, rămasă fără sprijin material şi cazată într-o locuinţă socială dărăpănată, îi stârneşte compasiunea. Dezvoltă pentru ea o dragoste platonică, iar derapajele ei îi alimentează dorinţa de luptă anti-sistem.
Tânăra mamă, care visează să-şi reia studiile, bate din uşă în uşă pentru a face curăţenie şi a asigura, astfel, hrana copiilor săi. Episoadele de degradare umană culminează într-o scenă de un realism greu de suportat. După zile de înfometare, ajunge alături de copiii săi la banca de alimente. Aflată lângă un raft cu conserve, ea desface un recipient cu un instinct animalic, în văzul mulţimii, şi îi devorează conţinutul în lacrimi de umilinţă. De aici mai este un pas spre furtul din magazine şi prostituţie.
Prezentate în antiteză, cele două personaje centrale acţionează mereu ca puncte de sprijin pentru partea doborâtă. Disperările mamei sunt neutralizate de compasiunea tâmplarului şi invers. Mesajul de critică socială al filmului funcţionează asemenea unei caricaturi, în care eroul este idealizat, iar sistemul, în totalitatea lui, este prezentat în tuşe groase, tocmai pentru a evidenţia contrastele.
Forţa realismului social
Filmul lui Ken Loach calcă pe urma marelui clasic Umberto D. (1952), al regizorului neorealist Vittorio De Sica. Puterea scenei cerşitului, în care bătrânul Umberto îşi calcă demnitatea prin întinderi sacadate de mână la colţ de stradă, este oglindită de scena înfometării din I, Daniel Blake.
Loach foloseşte cadrele intime, pentru scenele emoţionale, şi se distanţează de personaje în episoadele din birourile instituţiilor publice. Pe tot parcursul, însă, aparatul de filmat este martor neintruziv al evenimentelor şi păşeşte alături de eroul poveştii. Această tehnică, specifică realismului social, intensifică obiectivitatea cu care sunt redate faptele. Mişcarea realismului social nu trebuie confundată cu doctrina realismului socialist oficializat de Stalin.
Scenele de umor englezesc sunt înăbuşite rapid de gravitatea situaţiei în care se afundă personajele. Momentele tensionate sunt dezamorsate de cele de luptă pentru păstrarea demnităţii. Scenariul lui Paul Laverty, un colaborator constant al lui Loach, accentuează valoarea realismului ca formă de protest social.
O paralelă locală a lungmetrajului englezesc este Moartea domnului Lăzărescu, filmul lui Cristi Puiu despre crima reprezentantă de pasivitatea umană. Atât Daniel Blake, cât şi Lăzărescu sunt victimele unui sistem lipsit de umanitate.
Ajuns la 80 de ani, Ken Loach a cartografiat, încă din tinereţe, eroziunea bunăstării statului şi a consensului care a construit-o. Lucrările sale reflectă trecerea de la spiritul colectivist al anilor de război la individualismul care a caracterizat deceniile postbelice. Loach a început cu naturalismul din Poor Cow şi Kes (ambele 1969) şi a ajuns la melodramele sociale Raining Stones (1993) şi Ladybird Ladybird (1994).
