Marcel Ciolacu a devenit un om politic important în România și, în ultimii 5-6 ani, a acumulat multă experiență. Această experiență, este însă, o experiență a politicii „de Dâmbovița”, adică a unui mediu în care actorii caută mai degrabă să se acomodeze și să-și promoveze interesele de grup, decât să construiască politici publice sau să reprezinte interesele cetățenilor. 

De multă vreme se poartă, printre intelectualii din România și nu numai, distincția dintre inteligență și viclenie. Criteriul este „moralist”. Se sugerează, astfel, că numai oamenii morali, cu trăsături de caracter nobile, sunt „inteligenți”, chiar dacă acțiunile lor sunt lipsite de ”succes” în societate. În oglindă, persoanele imorale, dezagreabile, nu sunt „inteligente” ci doar, cel mult, „viclene”, chiar dacă ele își ating obiectivele și acțiunea lor socială este încununată de succes.

Această distincție este, principial, provenită din romantismul târziu, în care eroul idealist și cinstit este înfrânt de anti-eroul realist și fără scrupule. În România, în special, intelectualitatea este sensibilă la opoziția între Luceafărul „inteligent” și Cătălin „viclean copil de casă”. Cu alte cuvinte, intelectualitatea românească va strâmba întotdeauna din nas, atunci când pe scena publică se va afirma o persoană ridicată dintr-un mediu periferic, cu o instrucție sumară, dar cu succes în a face politică. 

În realitate, atitudinea „moralistă” este profund greșită și generează o falie socială mai profundă decât ar părea la prima vedere. Această atitudine presupune, implicit, că societatea ar trebui să fie condusă de persoane „excepționale” din punct de vedere intelectual și moral. O asemenea situație este imposibilă din perspectivă democratică: orice societate este extrem de diversă, iar conducătorii ei trebuie să reflecte, proporțional, această diversitate. În politică, deci, va prevala inteligența celor care știu să câștige simpatia maselor și să manevreze politicile publice în sensul acesta. Cititorii vor spune că o asemenea definiție duce către populism. Da, dar numai dacă respectiva societate se află în criză și este lipsită de elemente identitare puternice. În cazul în care avem de a face cu o societate cu tradiții puternice și cu un sistem educațional performant, riscurile alunecărilor în populism sunt minime. 

Nu vreau să fac aici apologia lui Marcel Ciolacu. La fel ca mai toți liderii politici afirmați după 2005, președintele PSD nu excelează nici la capitolul cultură, nici la capitolul caracter și onestitate politică. Dar Marcel Ciolacu este un „supraviețuitor”, un „viclean”. El a reușit să-și asigure o poziție puternică în PSD-ul lui Dragnea și a profitat de inadecvarea Vioricăi Dăncilă pentru a prelua partidul într-un moment în care nu avea, practic, niciun contracandidat.  

Să revenim la declarația de zilele trecute. Ea este, de fapt o altă strategie de supraviețuire a lui Ciolacu. Fără îndoială, președintele PSD și-ar dori să ajungă președintele României. Însă, o candidatură ratată înseamnă, în România în general și în PSD în special, pierderea tuturor celorlalte pârghii de putere. Așa a pățit Victor Ponta, așa a pățit Mircea Geoană, așa a pățit Adrian Năstase. Or, „vicleanul” Ciolacu nu vrea să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard. Declarația sa înseamnă o amânare a unei decizii și un „balon de încercare” pentru eventualii doritori de candidatură. 

Una dintre pârghiile aflate la dispoziția unui președinte de partid este cercetarea sociologică: sondaje, focus-grupuri, consiliere politică. În spatele declarației lui Marcel Ciolacu se află, cu siguranță, rezultate recente ale unor astfel de cercetări. Deconstruind, putem să ghicim cu o probabilitate destul de mare întrebările puse de cercetători și răspunsurile venite din opinia publică. 

Mai întâi, ideea că românii s-au săturat de președinți grobieni (ca Băsescu), sau muți (ca Iohannis). Ar prefera o persoană „intelectuală”, o persoană care să fie capabilă să vorbească liber și elevat, care să facă față natural întrebărilor unor jurnaliști incisivi, care să poată discuta de la egal la egal cu șefi de stat care au studii și doctorate „pe bune”. 

În al doilea rând, este bine cunoscut faptul că, anunțarea prea timpurie a unui candidat duce la atacuri alea adversarilor și o erodare rapidă a respectivei candidaturi. Prin urmare, este de așteptat ca toate partidele nu numai PSD, să-și desemneze candidații cât mai târziu posibil: cel mai devreme în toamna acestui an. 

În al treilea rând, putem ghici că Marcel Ciolacu stă relativ bine în sondaje, întrucât el nu a respins categoric ideea propriei candidaturi. Faptul că a lăsat un spațiu larg unei „competiții” arată că șansele pe care și le acordă sunt mari, dar depind semnificativ de candidații pe care îi vor arunca în luptă celelalte partide. Sociologul Mirel Palada într-unul din podcast-urile sale, a analizat felul în care se distribuie votul între prezumtivii candidați în turul al doilea al alegerilor. De exemplu, Ciolacu (PSD) ar pierde în fața Laurei Kovesi, dacă aceasta ar fi candidata PNL, dar dacă Mircea Geoană ar fi candidatul PSD, acesta ar câștiga în fața Laurei Kovesi. 

Prin urmare, lui Marcel Ciolacu i-ar surâde ideea de a fi președinte al României dar nu ar renunța la șefia partidului dacă riscul de a pierde cursa prezidențială este semnificativ. 

Deocamdată, liberalii nu par să aibă un candidat puternic, iar AUR și USR nici atât. Despre candidaturi vom mai discuta, însă, periodic, pe măsură ce apar noutăți pe scena politică.