Cărţile de specialitate şi cele de istorie au păstrat vie amintirea unei perioade de lipsuri care a început să se extindă precum o pată de ulei începând cu prăbușirea bursei din New York în toamna anului 1929.
Fenomenul a durat până în anul 1933 şi apoi fabricile au început să producă din belşug pentru că statele au lansat masive comenzi militare. A rezultat apoi un nou război mondial, dar afacerile au mers înainte şi angajaţii erau mulţumiţi deoarece aveau locuri de muncă.
Cum savanţii sunt instruiţi în şcoli după programe elaborate cu acordul liderilor politici, au dobândit mentalitatea acestora şi mereu trebuie să identifice vinovaţi pe care să-i înfiereze cu mânie intelectuală. Tezele lansate de către personalităţile deosebite sunt repetate intensiv şi devin adevăruri ştiinţifice.
Vinovatul principal a fost sistemul capitalist de producţie, lupta dintre firme generând astfel de recesiuni periodice şi cele mai afectate sunt masele populare. Sărăcie, şomaj, lipsuri de tot felul generează tensiuni sociale ce pot avea consecinţe nebănuite. Oare să fie corectă această interpretare clasică?
Nu trebuie să credem orice se spune în mediul virtual şi chiar ideile marilor savanţi pot fi eronate, mulţi fiind plătiţi să scrie după indicaţiile unor centre de putere. Sistemul economic mondial nu avea vicii de funcţionare şi erau multe lucrări utile de realizat. România, de exemplu, avea drumuri neamenajate şi multe poduri erau şubrede. Toate ţările europene aveau deficit de spaţii de locuit şi nici instituţiile publice nu erau suficiente.
Tractoarele şi maşinile agricole erau prea puţine pentru o agricultură de calitate şi depozitele nu permiteau păstrarea produselor câmpului peste iarnă. Cerere de mărfuri era, dar politicienii nu doreau să rezolve în mod real problemele economice. Cu ce se ocupau în timpul liber, atunci când nu simulau activităţi intelectuale în folosul popoarelor? Explicaţia este simplă: ordonau înarmarea în exces pentru un nou război.
Fabricile de armament au primit comenzi din ce în ce mai consistente începând cu anul 1926 şi a fost normal să se facă resimţită lipsa de bani pentru civili. Militarii au continuat să se plângă de fondurile puţine şi averse de bani au fost dirijate spre industria distrugerii.
Uniunea Sovietică a fost condusă de către Iosif Stalin pe drumul industrializării forţate din 1927, dar nivelul de trai nu era unul deosebit. Dimpotrivă. S-a ajuns la o foamete generalizată în multe regiuni ale statului comunist. Îndeosebi în Ucraina. Era absolut normal să se întâmple un dezastru economic deoarece uzinele produceau prea mult armament.
Au fost astfel asamblate proiectile navale de calibrul 305 mm, model 1928, ce aveau fiecare o masă de 314 kg şi pentru propulsie erau necesare cel puţin 132 kg de pulberi explozive speciale. Tunurile de calibrul 356 mm aveau din 1928 proiectile de 511,5 kg şi înghiţeau la o singură lansare 230 kg de explozibil. Erau muniţii la care naziştii nici nu visau la nivelul perioadei 1928 – 1933 pentru că nu erau la putere.
Crucişătoarele urmau să dispună de piese de artilerie de calibrul 203 mm, dar problemele tehnice cu realizarea unor astfel de tunuri au dus la diminuarea calibrului la 180 mm, masa unui proiectil fiind de 97,5 kg. Se subînţelege că muniţiile navale implicau oţel de calitate superioară pentru a se putea sfâşia învelişul metalic al vapoarelor militare grele. Muniţiile navale sovietice din anii de recesiune erau impresionante prin dimensiuni şi performanţe, dar conducerea de la Kremlin pierduse cursa înarmărilor cu decadenta lume burgheză.
Marea Britanie avea arsenale capabile să finiseze proiectile cu o masă de 929 kg, şarja de propulsie fiind de 224,5 kg. Cele americane cântăreau 957,1 kg şi consumau 267,7 kg de pulbere la o tragere. Royal Navy era în continuare stăpâna mărilor şi şantierele navale erau obligate să asambleze noi şi noi vapoare de luptă.
Crucişătoarele grele erau la mare modă în perioada interbelică şi acestea dispuneau de guri de foc de calibrul 203 mm. Artileria principală a acestor cetăţi plutitoare rapide folosea proiectile cu o masă de 116,1 kg. Nu era mult pentru o economie înfloritoare, dar stocul pentru fiecare tun era de cel puţin 125 de lovituri.
Sunt numai câteva exemple de ceea ce produceau uzinele din minereurile şi cărbunele smulse cu greu din adâncuri. Factorii de decizie din România visau la cumpărarea unui crucişător uşor, dar n-au fost bani pentru o astfel de navă. Nici măcar pentru tunuri de calibrul 150 mm nu erau fonduri.
Marile puteri au amplificat această politică de înarmare an de an şi a fost absolut normal să apară probleme financiare. Nici statele mici n-au putut să stea pasive şi cheltuielile au dus la grave probleme cu lichidităţile. Era absolut normal să nu mai fie bani pentru sănătate şi educaţie.