Banii se scurgeau cu viteza fulgerului şi bugetele nu mai făceau faţă cheltuielilor. Aurul din rezervele naţionale se vaporiza pur şi simplu. Guvernele au încercat să se opună acestor fenomene negative, dar acestea au fost prea puternice şi au învins firavele forţe ale celor ajunşi cumva în fruntea statelor. A trebuit să vină un nou conflict de amploare pentru ca economia să-şi revină prin masive comenzi pentru marile unităţi militare.
Această imagine a fost descrisă de savanţi de prestigiu după cum le-a dictat imaginaţia şi generaţii de studenţi şi elevi au învăţat textele celor ce aveau în spate o frumoasă carieră intelectuală. Oare nu cumva această repetiţie ascunde ceva? Prea se repetă aceleaşi idei şi sunt de acord autori din lumea liberă şi din lagărele totalitare.
Germania a cunoscut o perioadă în care metalul preţios se scurgea rapid în contul importurilor. Piaţa suferea de o lipsă a lichidităţilor în urma cheltuielilor guvernamentale şi particulare. Era o stare de tensiune de care au profitat mişcările extremiste, nazistă şi comunistă. Oare de ce nu erau bani pe piaţă? Normal, erau vicii ale sistemului capitalist de producţie şi nu se poate face faţă unui astfel de tsunami planetar.
Datele publicate până acum arată însă că Berlinul avea anumite orientări secrete atunci când presa şi opinia publică nu puneau întrebări incomode. Nici aliaţii învingători în prima conflagraţie mondială nu trebuiau să fie cumva informaţi despre ce se mai coace prin cabinetele de taină ale centrului de putere ce dorea din nou hegemonie continentală şi chiar planetară. Poftele celor de sus nu au limite raţionale.
Arsenalele au primit comenzi pentru noi tipuri de arme şi n-au fost uitate cele necesare marinei de război. Cum avioanele au început să fie un mare pericol pentru giganţii metalici lenţi, tunurile antiaeriene au dobândit o deosebită valoare şi au fost cerute guri de foc de calibrul 88 mm. Era o armă redutabilă prin puterea de distrugere a proiectilului, masa unei lovituri fiind de 15,2 kg. Pare ceva nesemnificativ, dar fiecare piesă avea o rezervă de 400 de proiectile.
Crucişătoarele uşoare aveau drept misiune să combată vapoarele din aceeaşi categorie şi, mai ales, să nimicească distrugătoarele ce erau dotate cu torpile din ce în ce mai performante, capabile să provoace daune grave navelor principale de luptă. Trebuia să fie produs un tun cu o mare putere de foc prin masa loviturilor şi prin cadenţă, proiectanţii oprindu-se la calibrul 150 mm. Un proiectil de 45,5 kg era suficient de distrugător împotriva unei structuri metalice uşoare, fără blindaj.
Politicienii nu se uită însă la aceste jalnice guri de foc şi doresc arme cu mare putere de distrugere, care să dea impresia de forţă şi slavă. Modelul de tun de calibrul 280 mm al „cuirasatelor de buzunar” satisfăcea parţial aceste pretenţii, dar necesita muniţii speciale şi extraordinar de costisitoare. Un singur proiectil avea o masă de 300 kg şi necesita 107 kg de pulbere specială pentru propulsie.
Erau un adevărat vis tehnologic pentru că nici nu se puteau compara cu cele de calibrul 203 mm prin efectul la ţintă. Flota germană era net inferioară celei britanice, dar acum orice navă era în pericol. Cuirasatele nu reprezentau o problemă pentru că erau prea lente.
Fabricile cu destinaţie specială au primit ordin să asigure stocul necesar pentru misiuni de luptă şi au fost pregătite câte 120 de proiectile de fiecare piesă. Se poate întotdeauna mai mult şi pentru Clasa Scharnhorst au fost asamblate tunuri de acelaşi calibru, dar proiectilele aveau masa de 315 şi 330 kg, pulberea propulsoare fiind într-o cantitate de 119 kg.
Sunt numai câteva exemple din ceea ce construiau fabricile germane în perioada în care se vorbea despre criză şi erau nemulţumiri populare. Costurile erau impresionante şi producătorii din România nici nu visau că pot realiza substanţele necesare unor astfel de obiecte militare de nimicire.
Politicile de înarmare au fost începute de către autorităţile democratice ale Republicii de la Weimar şi au fost continuate de către Adolf Hitler. Obsesia pentru supremaţia germană în Europa şi pe mările lumii a fost o constantă a gândirii celor din Berlinul interbelic şi a ajutat în mod deosebit la accentuarea tensiunilor la nivel planetar.
Orice mare putere consumă cele mai bune resurse pentru luxul reprezentat de întreţinerea unei flote cu un potenţial regional sau mondial. Poftele politicienilor nu cunosc limite şi mereu se poate şi mai mult. Partea proastă este că fiecare tabără se înarmează şi această cursă iraţională duce la scăderea nivelului de trai, crize economice şi, firesc, la război devastator. Atât poate creierul uman!
