Marea Criză Economică și produsele industriei

Uniunea Sovietică, un bastion al păcii în lucrările de propagandă, a fost ca un vapor care a plutit pe marea furtunoasă şi a cunoscut o dezvoltare fulminantă de industriei, dovadă a deciziilor înţelepte luate de conducerea comunistă de la Moscova, personal de către tovarăşul Iosif Stalin. Culmea este că o foamete cumplită a secerat populaţia din multe regiuni ale vastului lagăr socialist, dar autorităţile au trecut cu vederea masacrul produs în grânarul numit Ucraina. Culmea este că deciziile luate la Kremlin au provocat un genocid prin înfometare, dar nu s-a putut spune adevărul până la prăbuşirea colosului ce părea un stat strălucitor, plin de slavă. Oare cum se explică paradoxul dezvoltării industriei în timp ce populaţia pierea de foame în neagra sărăcie?

Explicaţia este una foarte simplă. Uniunea Sovietică a început să fie flota revoluţiei mondiale şi navele au început să iasă din şantiere noi sau modernizate. Se făcea totul pentru creşterea forţei de izbire şi orice produs necesar marinei militare este îngrozitor de costisitor prin calitatea materialelor consumate şi prin pregătirea forţei de muncă. Nu se pot realiza arme complicate cu angajaţi luaţi de pe câmp.

Iosif Stalin a acordat o atenţie deosebită producţiei de tunuri şi a considerat că nu există proiecte de calitate în spaţiul sovietic. A dat ordin să fie căutate soluţii şi astfel a fost descoperit modelul denumit Minizini tocmai în Italia fascistă. Este interesant că fasciştii au fost deosebit de receptivi să vândă armament în statul care promitea exterminarea fără milă a celor catalogaţi cu această denumire şi poliţia politică sovietică descoperea tot felul de organizaţii naţionaliste în mijlocul popoarelor supuse unor permanente epurări. Autorităţile italiene au fost de acord să vândă zece turele duble de calibrul 100 mm şi afacerea a mers ca unsă.

S-ar putea să pară foarte puţin la scara economiei celor două state, dar un astfel de sistem antiaerian avea o masă de 14,8 t. A fost foarte normal să se treacă şi la producţia muniţiei necesare şi o singură lovitură avea o masă de 24,6 kg pentru doborârea bombardierelor care ar fi lansat atacuri din zbor orizontal. Afacerea a fost încheiată în anul 1930, adică în plină criză economică şi când se presupunea că se face totul pentru fericirea oamenilor. Industria metalurgică şi cea chimică urmau să asigure livrările de materii prime pentru realizarea pe plan intern a loviturilor.

Marina de război solicită pulberi speciale pentru a genera viteze mari ale proiectilelor

Un tun antiaerian de 100 mm este interesant ca sistem de armă, dar nu este impresionant prin forţa de nimicire a ţintelor. Nici nu ridică prestigiul unei mari puteri. Trebuia ceva serios şi aceeaşi colaborare cu statul fascist a dus la producerea pieselor navale de calibrul 180 mm. S-a dorit calibrul 203 mm, dar industria sovietică nu era suficient de performantă şi nici structura de rezistenţă a vapoarelor nu făcea faţă vibraţiilor. Au fost livrate unităţilor de marină proiectile din belşug, masa unei lovituri fiind de 97,5 kg. Nu se făcea economie când era vorba de poftele lui Stalin. Sovieticii puteau să moară de foame, dar gurile de foc erau produse în loc de unt. Deţinuţii politic erau puşi să caute metale în pământurile îngheţate sau în pustiurile Asiei Centrale de dragul armelor, dar tot acest era în zadar pentru că munca lor mergea către sectorul destinat distrugerii.

Marina de război solicită pulberi speciale pentru a genera viteze mari ale proiectilelor. Se subînţelege că oţeluri de o calitate deosebită sunt utilizate pentru a se putea realiza perforarea cuiraselor navelor blindate. Nu este o problemă pentru conducătorii totalitari. Industria a furnizat ceea ce s-a cerut şi populaţia a suferit de foame şi lipsuri până la moarte. Popoarele sovietice, inclusiv ruşii, erau condamnaţii de către conducătorii ce nu aveau legătură cu interesele supuşilor, ci erau obsedaţi de cucerirea întregii planete. Industria României n-a putut niciodată să construiască tunuri navale şi nici pulberile energice nu erau disponibile în cantităţi mari. Nici nu se visa în perioada interbelică la realizarea unor arme de calibrul 180 mm sau peste.