Dornici de câştiguri rapide şi cât mai mari, românii, abia ieşiţi din dictatură, au constituit o excelentă masă de manevră pentru marii maeştri ai combinaţiilor financiare. Din zecile de ţepe de amploare mai mare sau mai mică, trei se disting în mod deosebit, atât prin nivelul pagubelor, cât şi al numărului uriaş al persoanelor escrocate: Caritas, SAFI şi FNI.
Caritas a fost un joc de tip piramidal care a funcţionat în România la începutul anilor ’90. A fost organizat de către compania „Caritas” din Cluj-Napoca, fondată de Ioan Stoica, şi a fost lansat în anul 1991. Frauda a atras ca un magnet sute de mii de clienţi creduli, după ce primii deponenţi au obţinut după doar câteva luni de la intrare în sistem de opt ori suma investită.
Caritas-ul a lăsat în urmă un număr de aproximativ 256.000 de păgubiţi, potrivit dosarelor din instanţe, din întreaga ţară. Prejudiciul a fost estimat la 130 de miliarde de lei vechi – 78 de milioane de dolari la cursul valutar din 1994, anul în care a fost declarat falimentul Caritas.
Fondatorul şi proprietarul afacerii, Ioan Stoica, a fost condamnat în anul 1995 de către Tribunalul din Cluj la un total de 7 ani de închisoare pentru fraudă, dar a făcut apel şi i s-a redus termenul de pedeapsă la numai 2 ani. Nemulţumit şi de această perioadă, el s-a adresat Curţii Supreme de Justiţie, iar sentinţa i-a fost micşorată la un an şi jumătate de închisoare.
SAFI fost înfiinţat în 1993. Reţeta fraudei a fost similară cu cea din cazul FNI şi cu cea dintr-un caz mai recent – Madoff. FNI reuşit totuşi să atragă un număr considerabil de investitori: peste 220.000.
Pe scurt, schema SAFI funcţiona în felul următor: se cumpărau certificate de investitor. Banii erau ulterior plasaţi către companii necotate: în cazul SAFI, sub formă de împrumut către grupurile de firme controlate de persoane apropiate SAFI. Se raportau creşteri ale valorii unităţii de fond, atunci când oameni apropiaţi conducerii intenţionau să facă retrageri. Valorile la care erau convertite în bani nu aveau legătură cu cele reale.
Potrivit procurorilor care au întocmit dosarul SAFI, în perioada decembrie 1993 – martie 1996, au fost întocmite documente fictive în legătură cu valoarea activului net al Fondului Mutual al Oamenilor de Afaceri. Printre cei implicaţi în scandal s-au aflat Viorel Cataramă şi Gelu Tofan.
FNI reprezintă, cronologic, ultima mare escrocherie financiară a tranziţiei. Numărul celor păgubiţi este de peste 130.000 de persoane, doar o mică parte dintre aceştia primind despăgubiri. Valoarea totală a prejudiciului a fost estimată la 3.994 miliarde de lei, la preţurile din 2000.
Schema FNI a urcat la un nivel şi mai mare modul de operare, fiind impicate persoane oficiale din instituţii ale statului, cum ar fi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi CEC. Cooptarea, frauduloasă, a CEC în această schemă a dat încredere investitorilor că banii sunt garantaţi de stat. Participarea CEC a constat în investiţii directe în certificate FNI şi, mai ales, încheierea unui contract de garantare (fidejusiune-cauţiune) a investiţiilor. Din cauza acestui document, statul va plăti, prin AVAS, despăgubiri de peste 100 de milioane de euro.
FNI s-a prăbuşit din cauză că, la momentul respectiv, piaţa fondurilor de investiţii nu era suficient de bine reglementată, iar reprezentanţii instituţiei de supraveghere – CNVM – au închis ochii la nereguli. Mecanismele prin care au fost scoşi din fond banii investitorilor de către marii beneficiari – printre care se zice că ar fi şi Sorin Ovidiu Vîntu – au fost două: calcularea „din pix” a valorii unităţii de fond, astfel încât aceasta creştea spectaculos în momentul în care o persoană importantă urma să facă retrageri, şi plasarea banilor investitorilor în active supraevaluate.
