După toate prognozele optimiste ale ultimilor 20 de ani, care afirmau că, nu peste mult timp, China va depăși SUA ca superputere dominantă a lumii, Republica Populară se confruntă acum cu două mari probleme și nu are opțiuni realiste pentru a contracara niciuna dintre ele, este concluzia unui editorial publicat de Salon.
Practic, „Secolul Chinezesc” s-a încheiat, susține publicația americană Salon. Prima ar putea fi descrisă drept cea mai puternică forță pe termen lung, care conduce destinele tuturor marilor puteri: demografia.
Decenii la rând, demografia a fost avantajul suprem al Chinei – oferta sa nesfârșită de muncitori a atins un vârf, de aproape de un miliard de oameni, în 2010, potrivit recensământului chinez.
Următorul recensământ, din 2020, a arătat că, pentru prima dată de la liberalizarea economică a Chinei din anii 1970, cohorta de vârstă activă s-a micșorat, scăzând cu peste 30 de milioane. ONU estimează că acest grup va continua să se contracte, scăzând la 773 de milioane, până în 2050.
Cu alte cuvinte, până atunci China va pierde, probabil, un număr de muncitori mai mare decât întreaga populație a Braziliei. Nu doar că muncitorii vor dispărea, dar nu sunt șanse ca alții să-i înlocuiască. Decesele au depășit numărul nașterilor, anul trecut, pentru prima dată după 1961.
Rata fertilității, care în mod normal trebuie să fie de 2,1 copii pe femeie adultă doar pentru a menține o populație stabilă, a scăzut sub 1,1 – o cifră agravată de faptul că, spre deosebire de orice altă țară de pe planetă, China nu are o împărțire relativ uniformă de gen în populația sa adultă.
„Ultima generație”
În Japonia, stagnarea economică a produs o perioadă numită „Deceniul pierdut”. Acea stagnare a persistat atât de mult încât unii au început să o denumească „Generația pierdută”. În China, o expresie și mai dură a devenit populară în mediul online: „Ultima generație”.
Pentru ca tabloul să fie unul și mai sumbru, toate aceste cifre se bazează pe statisticile oficiale chineze, dar, cel mai probabil, guvernul le-a exagerat. Conform unei examinări a profesorului Yi Fuxian de la Universitatea din Wisconsin, este posibil să se constate „falsificări” prin compararea datelor locale și provinciale cu cele publicate la nivel național.
Potrivit acestuia, datele guvernamentale „au arătat că China a avut 366 de milioane de noi nașteri” între 1991 și 2010, „dar grupul cu vârsta cuprinsă între 0 și 19 ani, la recensământul din 2010, era de doar 321 de milioane”.
Cu alte cuvinte, fie 45 de milioane dintre acești copii au murit între momentul nașterii și recensământ, fie nu au existat niciodată cu adevărat. Fie China a experimentat, în secret, cel mai mare val de decese în masă ale copiilor, fie cifrele natalității au fost întotdeauna foarte exagerate.
Prin urmare, vânturile demografice bat contra Chinei și pot fi comparate cu un uragan. Chiar și cu o rată actuală de fertilitate de doar 1,6, populația SUA se preconizează că va ajunge la aproximativ 400 de milioane, până la sfârșitul secolului, conform ONU.
A doua povară, economia
Dar, așa cum s-a menționat mai sus, Beijingul se confruntă nu cu una, ci cu două poveri enorme în viitor. A doua povară nu ar trebui să surprindă: este economia. Puternica economie chineză, care a avut cel mai mare boom în ultimele decenii, va deveni o mare, mare problemă. Mare parte din ea va fi cauzată de criza demografică. Dar sunt și alte detalii semnificative care vor amplifica impactul acestei crize. 70% din averea gospodăriei chineze este deținută în imobiliare. Spre comparație, în SUA cifra este de mai puțin de jumătate.
Cererea pentru investiții imobiliare a fost atât de mare încât avântul construcțiilor din China nu poate fi comparat cu cele care au avut loc în orice altă economie majoră, chiar și în cele care au experimentat bule proprii.
Un grafic al Reserve Bank of Australia arată că formarea brută de „capital fix rezidențial”, ca proporție din PIB, este aproape de 20% în China – procentele comparabile din Australia, Japonia, Coreea de Sud și SUA fiind toate în jur de 5% sau mai puțin. Imposibil de anticipat potențialele daune economice care vor apărea atunci când decenii anterioare de creștere a populației, urbanizare și investiții imobiliare frenetice care le-au însoțit se vor izbi de zidul de cărămidă al noilor decenii, cu cumpărători tot mai puțini.
Iar asta nu înseamnă „mai puțini cumpărători” în sensul obișnuit al unei bule imobiliare, ci absența a sute de milioane de cumpărători de-a lungul timpului. Ce se va întâmpla când acele orașe fantomă vor începe să se înmulțească?
Și cum va reuși China să facă tranziția extrem de importantă către o economie bazată pe consum, atunci când consumatorii care și-au investit averile în proprietăți care vor ajunge să vadă că sunt lipsite de valoare? Cum ar putea funcționa acest lucru? China are cea mai mare cotă de investiții din PIB din lume.
Această tranziție a consumatorilor devine din ce în ce mai necesară, deoarece China nu are altă opțiune realistă pentru creșterea productivă. De ani de zile, Beijingul a împins în mod obsesiv activitatea economică spre investiții, ceea ce sună atrăgător la început pur. Dar, după cum a explicat Michael Pettis, savantul de la Carnegie în China, la începutul acestui an: „China are cea mai mare cotă de investiții din PIB din lume. Are, de asemenea, povara datoriilor cu cea mai rapidă creștere din istorie. Acestea nu sunt independente. Cu cantități tot mai mari de investiții direcționate către proiecte ale căror beneficii economice sunt mai mici decât costurile economice, creșterea sarcinii datoriei Chinei este o consecință directă a acestei cote foarte mari de investiții.”
Economia chineză nu o va depăși pe cea a Americii pentru că nu poate. Forțele structurale care i-au permis să crească cu viteză vertiginoasă, timp de o jumătate de secol, sunt acum aceleași forțe care o împiedică să continue să facă acest lucru. Costurile forței de muncă din China sunt astăzi semnificativ mai mari decât costurile pentru aceeași cantitate de forță de muncă atât printre vecinii săi asiatici, cât și în America Latină, inclusiv în Mexic, unde producția pentru piața americană este mult mai convenabilă.
De fapt, Mexicul a devenit cel mai mare partener comercial al SUA în primul trimestru al acestui an, după ce a depășit China. Populația chineză se micșorează, ceea ce înseamnă că costurile interne ale forței de muncă vor continua să crească, chiar dacă creșterea globală a PIB-ului scade. China nu mai este un loc în care visele capitaliste merg spre succes iar faptul că a fost astfel considerată reflectă una dintre cele mai mari greșeli pe care le-a făcut lumea occidentală de la căderea Cortinei de Fier.