Marina Ovsiannikova: Am făcut parte din mașina de propagandă a lui Putin. Voi face tot posibilul să o distrug
Până pe 14 martie 2022 Marina Ovsiannikova a fost editor la televiziunea rusă de stat Canalul Unu. Apoi a dat buzna pe platou în cursul principalei emisiuni de știri a serii cu o pancartă prin care protesta contra războiului rus de agresiune împotriva Ucrainei.
Ovsiannikova, fiica unui ucrainean și a unei rusoaice, a fost arestată pe loc. O instanță a amendat-o cu echivalentul a aproximativ 270 de dolari, dar e învinuită acum de încălcarea legii contra „știrilor false”, care interzice calificarea invaziei ruse din Ucraina drept „război”. Dacă va fi condamnată e pasibilă de până la 15 ani de închisoare, arată Die Welt.
Ea scrie despre acțiunile ei și explică de ce a rămas parte a mașinăriei ruse de propagandă atât de mulți ani.
”După protestul de la știrile de seară avocații mei m-au sfătuit să mă ascund și să nu mai dau declarații pentru a nu-mi periclita viața și mai mult. Dar nu i-am ascultat. Am dat interviuri pentru zeci de jurnaliști din toate colțurile lumii și am postat mesaje anti-război pe rețelele sociale.
Am fost criticată încă din prima zi. Nu prea contează ce fac eu de fapt. Sunt atacată de ambele părți, ruși și ucraineni. Aproape m-am obișnuit. Acum rușii mă fac spion britanic; în minutul următor ucrainenii mă fac spion rus. Dacă aș fi rămas tăcută după protestul meu, lumea ar fi spus că e ciudat că nu se mai aude nimic de la mine. Acum scriu și vorbesc despre acest lucru, dar ei spun că e ciudat că încă mai pot face asta. Alții spun că, oricum, trecutul meu mă descalifică de la activitatea de jurnalist independent.
Cele mai noi critici vin din partea unor jurnaliști independenți. Și înțeleg acest lucru. Mulți dintre ei își riscă viața de ani de zile luptând împotriva sistemului. Eu m-am decis să iau atitudine abia acum o lună. Ce pot spune, cu mâna pe inimă, e că în decursul tuturor acelor ani le-am citit mereu articolele acelor jurnaliști curajoși și le-am admirat munca. Articolele lor mi-au format viziunea despre lume – și m-au ajutat ca într-un final să-mi găsesc curajul de a face ce am făcut după toți acești ani.
Mi-am petrecut mulți ani lucrând pentru televiziunea rusă de stat, Canalul Unu, unde am fost implicată în crearea de propagandă agresivă pentru Kremlin – propagandă care a căutat mereu să abată atenția de la adevăr și să estompeze toate standardele morale. Am fost doar o rotiță minusculă în acest sistem, dar prin munca mea am contribuit la funcționarea lui. Nu am scris ori produs eu însămi nici un material de propagandă. Dar i-am ajutat pe alții să o facă. Și în acest timp am câștigat suficienți bani pentru a călători mult și a-mi face prieteni în multe țări.
Între altele, munca mea presupunea să aleg imaginile potrivite de la agențiile de știri internaționale – APTN, Reuters, Eurovision sau AFP. Am căutat pe internet orice lucru negativ referitor la SUA și alte țări occidentale. Când SUA au interzis adoptarea copiilor ruși noi vânam articole despre părinți americani răi.
Aceasta a fost mereu o parte esențială a misiunii noastre: să le spunem încontinuu oamenilor cât de rea este viața în America, în Occident în general și în Ucraina. Aceasta avea să devină tema centrală: să aruncăm cu noroi în toți – numai Rusia e întotdeauna moale, pufoasă și mai albă decât albul.
Munca mea presupunea de asemenea căutarea articolelor pozitive despre președintele Vladimir Putin și Rusia în ziarele internaționale influente. Problemele Rusiei nu erau pomenite niciodată. Existau instrucțiuni clare în privința cuvintelor pe care aveam voie să le folosim – cel mai faimos exemplu actual e acela că trebuie să numim evenimentele din Ucraina „operațiune militară specială”, iar nu „război”.
Ce se întâmplă acum în Ucraina îmi trezește și amintiri din adolescență. În timpul Primului Război Cecen a trebuit să fug din Groznîi împreună cu familia mea. Am fost nevoiți să ne abandonăm întreaga agoniseală și să începem o viață nouă. Au fost ani grei: ne mutam dintr-un loc în altul și eram săraci.
Datorită acelor ani am decis să studiez jurnalismul. Poate părea emotiv, dar am vrut să mă folosesc de această carieră pentru a lupta pentru mai multă dreptate. Peisajul media din Rusia de la sfârșitul anilor ’90 era complet diferit de cel de azi. Când am început să lucrez în televiziune, în sudul Rusiei, în Krasnodar, presa era relativ liberă și independentă. Și firește că pe atunci încă mai speram că viitorul va fi mai bun.
Situația se deteriorase evident până la momentul în care m-am mutat la Canalul Unu, în 2004. Dar chiar și atunci nimeni nu-și imagina că presa rusă avea să devină vreodată mașinăria cinică și agresivă de propagandă care este azi.
Prietenii mei știau că am vederi liberale, și atunci și acum, iar cu fiecare an ce trecea erau tot mai uimiți că încă mai lucrez la Canalul Unu. Le-am spus că nu vreau să renunț la o slujbă cu normă întreagă. Trecusem printr-un divorț dificil, aveam doi copii, o mamă cu dizabilități, o casă neterminată și rate de plătit la mașină. Programul de muncă la Canalul Unu era ideal: o săptămână liberă, o săptămână la birou – și chiar și atunci numai 7-8 ore seara. Aveam timp pentru copiii mei. Dacă aș fi lucrat pentru oricare alt organ de presă ar fi trebuit să stau toată ziua la birou, aș fi câștigat mai puțin și nu mi-aș fi văzut copiii deloc.
Ultima picătură
Încercam să mă gândesc la munca mea ca și cum ar fi fost o slujbă la fabrică. Închideam ochii, munceam orele necesare și plecam acasă.
Mă uitam la Sky News și CNN, citeam The Guardian, The New York Times și The Washington Post. Din presa rusă citeam Kommersant, Nezavisimaia Gazeta și Meduza. Urmăream și presa independentă ucraineană, agenția de știri UNIAN, Strana.ua și canalele TV 1+1 și Inter. Am văzut foarte clar plasa de minciuni pe care o țeseam noi.
În iulie 2014, când Rusia a negat orice implicare în doborârea zborului civil MH17 deasupra Ucrainei, am fost șocată, dar mi-am continuat munca. Când Aleksei Navalnîi – unicul om care încă mai spune adevărul în Rusia – a fost închis în 2020, am fost șocată, dar mi-am continuat munca. Însă după invazia rusă din Ucraina pur și simplu n-am mai putut s-o fac.
Inițial am vrut să merg cu o pancartă anti-război în Piața Manejnaia din centrul Moscovei, dar fiul meu de 17 ani m-a încuiat în casă, mi-a luat cheia de la mașină și mi-a spus să mă calmez. Însă nu puteam să dorm, să mănânc și să beau. Și atunci mi-a venit treptat în minte planul: nu voi merge cu pancarta în oraș; o voi face în timpul unei transmisiuni în direct.
Îmi regret sincer rolul în privința zombificării rușilor prin propagandă. Și știu de asemenea că, procedând astfel, am contribuit la crearea impresiilor false ale populației despre Ucraina și Vest. Astăzi propaganda noastră merge atât de departe încât îi prezintă pe toți ucrainenii drept naționaliști și fasciști. Există apeluri la exterminarea tuturor ucrainenilor și la aruncarea în închisoare a tuturor rușilor care nu sunt de acord cu războiul ori la exilarea lor. Pacifiștii din Rusia sunt numiți acum trădători.
E o nebunie. Nebunie totală. Și mi-am jucat și eu rolul în ea, până în ziua protestului. Am făcut-o chiar dacă m-am născut în Ucraina, la Odesa, și am două verișoare în Ucraina. De una dintre ele sunt chiar foarte apropiată. E profesoară de artă la Teofipol, în vestul Ucrainei. Am vorbit recent cu ea la telefon și e de partea mea. Mi-a spus că e dispusă să vorbească cu presa ucraineană și să le spună că sunt un om bun, decent.
Nu pot repara ce am făcut deja. Pot face doar tot posibilul pentru a contribui la distrugerea acestei mașinării și la oprirea războiului. Dacă aș putea elibera fie și numai câțiva ruși din ghearele propagandei Kremlinului, dacă pot salva viața unui singur copil ucrainean, atunci sacrificiul va fi meritat.
Înainte să apară filmările cu crimele de război rusești împotriva civililor ucraineni din Bucea, afirmam că sancțiunile ar trebui să-i fie impuse doar lui Putin și familiei sale, și că cetățenii ruși de rând nu ar trebui să fie făcuți să sufere sub ei.
După Bucea văd lucrurile altfel. Cred că trebuie adoptate sancțiuni dure. Că toți rușii poartă o vină colectivă. Fiecare dintre noi. La fel ca germanii după crimele lor din al Doilea Război Mondial, va trebui să ne petrecem decenii implorând iertare pentru ceea ce am făcut”.
