Traseul spectaculos al gazelor așa-zise neconvenționale în SUA continuă să fascineze. Între 2005 și 2010, industria locală a gazelor de șist, bazată pe producerea de gaze naturale din șisturi prin bombardarea cu torenți de apă și chimicale (tehnică denumită fracționare sau fracturare hidraulică) a crescut cu nu mai puțin de 45%. În același interval, gazele de șist au ajuns de la o pondere de 4% din totalul producției americane de gaze la 24%. Acum, SUA produc mai multe gaze decât au nevoie. Depozitele sunt deja aproape pline, iar prețul s-a prăbușit – pentru că, spre deosebire de prețul petrolului, cel al gazului este stabilit la nivel regional. Luna trecută coborâse sub 2 dolari pentru un milion de unități termale britanice (mBtu), preț de șase ori mai mic decât înainte de acest boom și mult prea scăzut pentru ca producătorii să mai atingă pragul de rentabilitate.
Ei bine, majoritatea statelor europene și asiatice, care plătesc de patru, dacă nu de șase ori mai mult pentru aceeași cantitate de gaz, s-ar bucura să aibă astfel de probleme. Pentru America, această creștere extraordinară a rezervelor se traduce printr-un avantaj economic imens. Doar în câțiva ani, această nouă industrie a creat, direct sau indirect, sute de mii de noi locuri de muncă. A contribuit, de asemenea, la renașterea mai multor domenii, cum ar fi petrochimia, dependentă de etanul produs din gaze naturale.
Cererea tot mai mare va duce, probabil, la urcarea prețului în următorii ani. Ba chiar Peter Voser, președintele Royal Dutch Shell, companie petrolieră care a investit masiv în exploatarea zăcămintelor de șist, se așteaptă ca prețul să se dubleze până în 2015. Chiar și atunci, va rămâne sub pragurile așteptate pentru Asia și Europa, așa că industria ar trebui să crească în continuare. De altfel, estimările arată că America are rezerve de gaze suficiente pentru menținerea actualei rate de producție încă un secol de-acum încolo.
Incredibil, nu? Acum nici cinci ani, toată lumea considera că SUA vor deveni un importator major de gaze. Mai mult, între anii 2000 și 2010 a fost construită infrastructura necesară pentru regazificarea (reevaporarea gazelor după transport – n.trad.) a peste 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale lichefiate (GNL) din import. Apoi, în 2011, importurile raportate au fost de sub 20 de miliarde. Prin urmare, acum se depun eforturi pentru transformarea acestor terminale în facilități de lichefiere, pentru trimitere la export.
Azi în SUA, mâine în toată lumea
Evident, undele de șoc ale boomului american sunt resimțite și în alte părți ale lumii. Dezvoltarea imensului perimetru rusesc ștokman, din Marea Barenț – un proiect de 40 de miliarde de dolari menit să alimenteze SUA cu gaz lichefiat – a fost trecută pe linie moartă. Iar rezervele de gaz lichefiat din Qatar, până nu demult alocate SUA, se îndreaptă acum spre Japonia, tot mai însetată de noi surse de energie. Transformările de acest tip vor continua, atâta timp cât producția pe scară largă de gaze de șist este deja posibilă în China, Australia, Argentina și câteva state europene, între care Ucraina și Polonia.
Anul trecut, Agenția Internațională pentru Energie (IEA) a publicat un studiu entuziast intitulat „Intrăm oare în epoca de aur a gazelor?“. Iar în 29 mai a.c. a apărut și continuarea raportului, din al cărui titlu a dispărut semnul întrebării. Potrivit specialiștilor IEA, în intervalul 2010-2035 este așteptată triplarea rezervelor de gaze neconvenționale, ceea ce va duce la un ritm mai scăzut de creștere a prețurilor decât cel estimat în alte condiții. De asemenea, cererea globală va escalada cu peste 50% în aceeași perioadă.
Puține state s-au aruncat cu capul înainte așa cum a făcut-o America. Bine, aici a fost vorba de o întreagă combinație de factori: reglementările permisive din sectorul energetic, care au dus la activități frenetice de explorare; accesul la infrastructură și instalații de înaltă calitate; și, mai ales, un sistem privilegiat, prin care proprietarii terenurilor dețin drepturile asupra tuturor bogățiilor descoperite pe pământul lor. Majoritatea statelor nu îndeplinesc niciuna dintre condițiile de mai sus. Europa, de exemplu, are o infrastructură adecvată, la care, teoretic, orice stat de pe continent are acces. În realitate, însă, conductele sunt rezervate cu mulți ani în avans. În general, proprietarii de terenuri din Europa nu dețin și drepturi asupra mineralelor din pământul deținut, așa că nu sunt prea motivați să încurajeze activitățile de explorare. De asemenea, să nu uităm că Europa este un continent extrem de populat, deci cârcotașii sunt cu atât mai mulți.
Problema Chinei este cu totul alta: sursele insuficiente de apă, în condițiile în care fracturarea în cazul unui singur puț necesită tone și tone de apă. În Argentina, decizia recentă a guvernului de a naționaliza cea mai mare companie petrolieră a țării, YPF, îi va îndepărta cu siguranță pe potențialii investitori străini de care are nevoie industria locală a gazelor de șist.
Aceleași gaze, probleme diferite
Așa că performanțele Americii vor fi greu de egalat. Apoi, nici măcar o creștere majoră a rezervelor de gaze din Europa nu ar contribui prea mult la scăderea prețurilor. Pentru că, spre deosebire de America, aici prețul gazului depinde cel al petrolului, din cauza contractelor de export încheiate pe termen lung de Rusia și Norvegia.
Producătorii de gaze de șist au de luptat și cu opoziția dură venită din partea ecologiștilor, care acuză cantitățile excesive de apă necesare și riscul, fie el și minor, că fracturarea ar putea duce la contaminarea pânzei freatice, ba chiar și la cutremure. Există și temerea că, în timpul activităților de explorare și de producere a gazelor de șist, s-ar putea scurge cantități mari de metan, un gaz de seră foarte nociv. IEA estimează că noxele rezultate de pe urma producției de gaze de șist sunt cu 3,5% mai mari decât în cazul gazelor convenționale și cu 12% mai mari, dacă este nevoie și de ventilarea gazului în exces. Așa se explică de ce Franța și Bulgaria au interzis fracționarea hidraulică, iar în America și Australia protestele împotriva acestui procedeu se înmulțesc.
Ecologiștii au, parțial, dreptate, însă exagerează. Cât timp puțurile sunt perfect sigilate, nu prea se pune problema otrăvirii pânzei freatice. Iar, dacă ar fi interzisă ventilarea, emisiile de metan ar putea fi ținute sub control. În plus, riscurile producerii de cutremure, existente și în cazul extracției de gaze convenționale și de petrol, pot fi temperate printr-o monitorizare strictă. IEA spune că impunerea tuturor acestor precauții ar crește costul unui puț de gaze de șist cu 7% – așadar, „curățarea“ industriei are un preț destul de mic. În schimb, mișcările ecologiste ignoră o problemă cu adevărat majoră, creată atât de gazele de șist, cât și de combustibilii fosili: încălzirea globală. Dacă nu se iau măsuri pentru promovarea energiilor regenerabile și a altor tehnologii verzi, IEA prevede că temperatura planetei ar putea crește cu 3,5 grade. Iar costul unei asemenea transformări nu va putea fi acoperit niciodată.
