La 82 de ani, Rodica Popescu Bitănescu este una dintre cele mai titrate actrițe ale teatrului românesc, cu un râs molipsitor și inconfundabil și cu o energie parcă inepuizabilă.

Ea a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti și a jucat în sute de piese, pe scena Teatrului Național din Iași, dar și la Teatrul Barbu Delavrancea din Capitală, în prezent fiind actrița Teatrului Național din București.

Dincolo de actorie, Rodica Popescu Bitănescu este şi un dramaturg și un regizor de succes.

Iată câteva din întrebările la care a răspuns marea actriţă la “40 de întrebări cu Denise Rifai”

Aţi apelat la chirurghia estetică?

Da, o singură dată, mi-am tăiat din pleoape puțin, pentru că le am foarte groase. Însă m-am operat degeaba, pleoapele au revenit. Am renunțat la treaba asta, iar buzele niciodată nu le-am făcut.

Eu mă consider chiar superbă, problema a fost altfel. Nu semănam cu mama mea, ea era genul de spanioloaică, cu pielea albă. Eu sunt frumoasă, toți avem momente când ne uităm în oglindă și spunem “Ce rău arătăm astăzi!”

De ce v-aţi botezat paharul de palincă Ionică?

Este atât de mic și intră 20 ml maxim. L-am botezat așa pentru că mama mea, când era și ea mică, a avut un frate pe care-l chema Ionică. El a murit la 2 luni și mi-am botezat paharul așa pentru că este foarte mic.

Ce-aţi luat cu dumneavoastră din anii fericiţi ai copilăriei?

Eram inconștiență, mi se părea că așa trebuia să fie. O amintire foarte frumoasă! Am luat și amintirea că eram conștientă că noi oamenii, când vom fi mari, bătrâni, o să murim. Nu mi-a povestit nimeni despre moarte, însă am rămas cu această amintire.

Eram vesel, aveam de toate, eram și foarte pretențioasă. Dacă nu mă ducea cu mașina, mă ducea cu căruța la școală, mă zdruncină.

Ce-a mai rămas din tatăl dumneavoastră după chinurile suferite în închisoare?

Eu nu vreau să plâng în emisiunea asta… Ce întrebare! Ce poate să mai rămână? Un om bolnav. Aș vrea să trecem peste asta, nu vreau să întristez pe nimeni.

Aţi devenit un alt om din cauza fricii?

Da, am devenit foarte prudentă. Frica este un sentiment neplăcut. Eu mă lupt și sunt puternică, sunt pregătită pentru orice, pentru că am trecut prin multe frici, prin multe atacuri de panică. Nu ai timp să te vaiţi, găseşti singură o soluție să scapi.

De frică, am pățit foarte multe. Frică nu trece. A mai trecut foamea, a mai trecut frigul, dar frica rămâne… frica de boală, frica de multe lucruri. Dar frică de moarte nu am!

V-aţi temut că veţi muri de foame?

Nu, m-am temut de altceva că o să mor, când am avut o boală la un moment dat. De-asta îmi plac mie femeile mai plinuțe. Eu am fost complexată, mi se părea că sunt atât de slabă. Când am început să mă împlinesc puțin, eram înnebunită după mine. Nu mai voiam să-mi fie foame!

La voi, când am fost primită, ce crezi că văd? Fructe, eu sunt leșinată după fructe… și niște prăjiturele. Nu pot să beau, să mănânc înainte de emisiune nimic, dar vă rog mult să mă lăsați, mi-am luat doi ciorchinaşi de strugure, o banană, un măr și două prăjiturele. Sunt foarte pofticioasă!

Papară din pâine uscată, cu apă călduţă şi mâncărică de prune sau magiunul de pe vremuri. 10 ani spre 11 ani am crescut aşa, şi eu şi fratele meu. Fără vitamine, fără nimic!

De cine vă este cel mai dor?

Nu vreau să-mi fie dor de nimeni. Dacă stau numai cu capul în trecut, trecutul meu fiind dureros, nu-mi face plăcere. Eu trebuie să merg în față, nu să stau să mă vait toată ziua. Dacă mi-e dor, știu doar eu. Nu-mi place să știe nimeni despre mine prea multe.

Când a devenit râsul marca dumneavoastră înregistrată?

Habar n-am, nici n-am știut de treaba asta. Îmi face plăcere că mi se spune. Cred că din niște reacții de râs pe care le aveam la radio, când imprimam. La un moment cineva s-a bâlbâit, iar eu nu m-am mai putut opri din râs vreo 10 minute.