Medicina modernă își are rădăcinile științifice în Evul Mediu, unde practici coerente și raționale, dezvoltate de-a lungul a sute de ani, au pus bazele cunoștințelor medicale contemporane.
Medicina modernă își originea științifică în Evul Mediu
În ciuda credințelor populare, practicanții medicinii din Evul Mediu își foloseau atât raționamentul, cât și intuiția pentru a înțelege și a trata bolile. De asemenea, mulți își explică adesea emoționalitatea într-o formă spirituală, deoarece experiențele spirituale sunt, în mare parte, percepții emoționale și sentimentale exprimate metaforic, care tind să îmbrace realitatea.
Adevărul se află la întâlnirea dintre modul în care vezi tu lucrurile, cum le percep cei din jurul tău și realitatea obiectivă. Acest adevăr este înțeles la nivel personal, fie prin gândirea rațională, fie prin intuiție, ambele fiind forme de reflecție interioară.
Ritualuri religioase de vindecare în Evul Mediu
Ideea de „medicină din epoca întunecată” este o narațiune utilă atunci când vine vorba de convingerile rigide cu privire la progresul medical. Este o perioadă care reprezintă abisul din care s-au eliberat mari gânditorii luminați. Însă studiile recente se opun viziunii simpliste a Evului Mediu timpuriu ca fiind pur ignorant și superstițios, arătând că practicile de vindecare din acea eră includeau elemente logice și coerente.
Istoricii care analizează perioada dintre anii 400 și 1000 descoperă cum societățile percepeau medicina ca parte a unui ansamblu mult mai complex de terapii. Acestea cuprindeau nu doar aspecte raționale, ci și dimensiuni emoționale, exprimate prin învățăturile religioase sau spirituale.
Inovația majoră a epocii a fost formularea unei filosofii medicale care a susținut că transformarea lumii fizice era nu doar o opțiune, ci o obligație religioasă, îndemnând la protejarea sănătății folosind raționalul.
Rațiune și religie în medicină
Numele marilor inovatori medicali din antichitate, precum Hipocrate și Galen, erau cunoscute în Evul Mediu timpuriu, deși puține dintre lucrările lor circulau înainte de secolul al XIII-lea. Activitățile intelectuale din Europa de Nord se desfășurau, în principal, în mănăstiri, unde majoritatea scrierilor medicale din acea epocă erau create, studiate, discutate și, probabil, aplicate.
Mulți cercetători au presupus că superstiția religioasă a eclipsat impulsul științific, iar biserica a hotărât ce reprezenta vindecarea legitimă, limitându-se la rugăciuni, ungerea cu ulei sfânt, miracolele sfinților și penitența pentru păcate.
Dar „medicina umană” – un termen care afirmă acțiunea umană în descoperirea remediilor naturale a început să prindă contur exact în perioada Evului Mediu. Acesta revine constant într-un text redactat de călugării de la mănăstirea Lorsch, în Germania, în jurul anului 800, care apăra învățăturile medicale ale Greciei antice. Textul susține că medicina hipocratică a fost dată de Dumnezeu și că medicii acționează ca agenți ai divinității pentru promovarea și apărarea sănătății, potrivit Evenimentul Istoric
Realizarea cadrului potrivit pentru studiul a reprezentat o realizare a cercetătorilor medievali timpurii
Medicii se confruntau frecvent cu riscul de a fi considerați asemănători cu cei implicați în vrăjitorie și tradiții păgâne, adesea asociate cu indivizi care nu ofereau beneficii reale și care nu își asumau responsabilitatea pentru efectele nocive. Această posibilitate era cu atât mai relevantă, cu cât autorii canonului medical grec erau, de asemenea, păgâni. Cărturarii medievali timpurii, care aveau sarcina de a crea lucrările medicale ale vremii, au construit argumente convingătoare privind respectabilitatea și responsabilitatea pe care medicii ar trebui să le întruchipeze.
Argumentele lor prindeau viață prin ilustrații care sacralizau figura medicului uman, plasând-o alături de cea a lui Hristos. Această sfințire a reprezentat un pas esențial în integrarea medicinei ca parte a programelor de studii avansate în primele universități înființate în jurul anului 1200 în Europa. Astfel, a început procesul de licențiere a vindecătorilor: elita phisici – rădăcina cuvântului englezesc „physician” – s-a conturat în cadrul universității, alături de practicieni empirici, precum chirurgii, fitoterapeuții și femeile vindecătoare care revendicau o autoritate distinctă în tratarea afecțiunilor ginecologice.
În prezent, dogmatismul este adesea asociat cu o respingere a adevărurilor științifice fundamentale, precum realitatea obiectivă, gândirea critică sau evoluția. Cu toate acestea, gânditorii profund religioși din trecut considerau adesea medicina rațională drept o manifestare a credinței, nu ca un element care o amenința.
Remediile pe bază de plante erau adesea notate pe marginea lucrărilor medievale timpurii despre teologie, istorie, sacramentele bisericii și multe altele. Aceasta sugerează că posesorii acestor cărți astfel de cunoștințe, iar oamenii din toate clasele făceau schimb activ de cunoștințe, rețete și leacuri prin vorbire, înainte de a le nota pe cele mai utile.
Cum ar fi arătat întâlnirea cu un medic medieval
Textele din acea epocă pun accent pe importanța ca medicul să fie extrem de erudit, având o bună stăpânire a filozofiei, logicii, aritmeticii și astronomiei. Aceste cunoștințe îi ajutau pe vindecători să plaseze observațiile lor despre corpurile bolnave în cadrul regulilor ce guvernează transformările continue ale naturii.
În acele timpuri, nu existau metode de a analiza starea internă a corpului prin tehnologie. În schimb, vindecătorii erau nevoiți să fie excelenți ascultători și observatori, căutând să coreleze descrierile suferinței pacientului cu semnele ce apăreau în exterior pe corp.
Oamenii medievali studiau cu atenție lumea naturală, crezând că aceleași forțe care modelau peisajul și stelele acționau și în interiorul corpurilor, compuse din cele patru elemente: pământ, apă, aer și foc. Astfel, precum fazele lunii influențau mareele oceanului, bolile din corp se dezvoltau sau dispăreau în mod similar. Textele din acea perioadă reflectă, de asemenea, abilitatea lor de a valida sau invalida, prin observații raționale, ceea ce era considerat corect sau benefic.