În cele ce urmează, voi încerca să demonstrez modul cum Turcia erdoganiană – o putere regională incontestabilă – își continuă campania pentru obținerea primordialitații în Mediterana Orientală, scrie George Miloșan pentru EVZ

Viziunea geopolitică a președintelui Erdogan

Ar fi poate prea simplu să arăt că sprijinul Turciei pentru rebelii grupați în jurul formațiunii Ha’yat Tahrir al-Sham, cu legături  clare în mediul terorist sirian – sprijin negat de autoritățile de la Ankara – ar fi avut ca obiectiv obținerea unui culoar direct și sigur de acțiune împotriva kurzilor din nord. Analizând suita de evenimente din 2016 încoace, am înțeles că președintele Erdogan vede mai mult decât vede toată lumea, și nu uită să arunce mereu o privire asupra istoriei țării sale, mai ales asupra perioadei otomane. Așează piesele puzzle-ului geopolitic regional conform unei viziuni proprii, surprizătoare chiar pentru analiști.

De data aceasta, este vorba de istoria recentă a Turciei și consolidarea proiecției de putere a Ankarei în Mediterana Orientală. În mai multe articole de la mijlocul acestui an am analizat locul ocupat de Libia în politica mediteraneană a Turciei, începând cu anul 2019. Atunci, Erdogan a sprijinit militar guvernul de la Tripoli în fața ofensivei mareșalului Khalifa Haftar, liderul de facto al estului țării –  Cirenaica – sprijinit la rândul lui de Moscova. Italia refuzase să ajute guvernul legitim de la Tripoli din considerente de ,,constituționalitate’’. Turcii au mers în Libia, au despresurat Tripoli și … n-au mai plecat

În rândurile de mai jos, mă voi referi la ecosistemul geopolitic din estul Mediteranei în contextul evenimentelor care s-au succedat după  genocidul comis de Hamas în Israel, la 7 octombrie 2023, cu trimiteri în istoria recentă a regiunii.

Ciprul de Nord și Siria, elemente ale matricei de putere erdoganiană

Evoluțiile din Siria așează această țară la extrema cealaltă a sferei de influență turcă în Orientul Mijlociu, considerând că Libia este extrema occidentală. Punctul central al acesteia este Republica Turcă a Ciprului de Nord – RTCN, un stat fantomă despre care nu mai vorbește nimeni de ani de zile. Este recunoscut doar de Ankara și constituit, în 1983, în regiunea turcofonă ocupată de armata turcă după un scurt război cu Ciprul, sprijinit de Grecia, din 1974. Motivul era simplu. Naționaliștii ciprioți doreau unirea insulei cu Grecia – așa-numitul ,,Enosis’’, un fel de Anschluss mediteranean – iar comunitatea turcă se împotrivea din răsputeri. Până la urmă, comunitățile s-au separat iar pe insulă a mai apărut o țară.

Ciprul, ca și Siria, are o importanță particulară în întreaga zonă de est a Mării Mediterane. Găzduiește bazele americane și britanice de la Dhekelia și Akrotiri conform Tratatului de la Zurich, din 1959. Cedarea de către Nicosia a teritoriului acestor baze a fost una dintre condițiile puse de britanici pentru acordarea independenței. 12 ani mai târziu, liderul sirian Hafez al-Assad, legat politic de Moscova, a permis URSS-ului înființarea bazei navale de la Tartous. Erau vremurile Războiului Rece, iar Mediterana Orientală își demonstrase împortanța specială în economia acestuia. Baza a fost preluată de Federația Rusă după disoluția Uniunii Sovietice. Ulterior, în 2017, a fost construită o bază aerienă lângă portul Latakia, un ,,punct de lucru’’ pentru forțele aeriene rusești trimise în ajutorul lui Bashar al-Assad.

Totul se leagă de Rusia și războiul ei în Ucraina

Extensia de putere a Ankarei în nord-estul Mediteranei şi obţinerea primordialităţii în Siria – voi reveni mai jos asupra acestei chestiuni – ar putea determina o relaxare a relaţiilor dintre cele două entităţi statale cipriote urmată de o reducere a embargoului care apasă de decenii asupra părții de nord a insulei. Desigur, trebuie luată în calcul poziția Greciei și a aliaților săi din vest. Aici însă intervine o nouă variabilă.

Interesul Occidentului față de Cipru a crescut după invadarea Ucrainei de către Rusia, inclusiv pe componenta militară și de intelligence datorită prezenței economice a Moscovei în economia insulei, mai ales în sectoarele imobiliar, turistic și bancar. Mai mult, Ciprul devenise un centru de acțiune al serviciilor de informații moscovite. Pornind de la aceste aspecte, de la rolul Turciei într-o Sirie devastată de curente și facțiuni islamiste și de la influența sa în Libia, Ankara are toate șansele să obțină un alt statut pentru ,,republica’’ sa din Cipru, izolată încă de la înființare. Cu sau fără acest statut, Republica Turcă a Ciprului de Nord devine centrul geografic al sferei sale de influență în Mediterana Orientală.

În concluzie, importanța insulei este chiar mai mare decât în perioada Războiului Rece, vreau să spun, primul Război Rece…Să revenim la domnul Erdogan și inițiativele sale în regiune.

Sudul Siriei, punct de sprijin pentru Ankara

Deschis sau în secret, Ankara a sprijinit milițiile islamiste grupate în jurul formațiunii  Ha’yat Tahrir al-Sham împotriva lui Bashar al-Assad. A contat pe resentimentele Occidentului față de atrocitățile comise la ordinul său și față de Moscova și Teheran, protagoniști al conflictului sirian. Aceștia erau considerați mai periculoși decât grupările rebele care, în final, și-au adjudecat puterea.

Dincolo de controlul teritoriilor din nord locuite de kurzi, se deschid noi oportunități pentru liderul de la Ankara. În primul rând, ar fi vorba de obținerea unui nou punct de acces la mare în sudul litoralui sirian, aspect ce contribuie la extinderea proiecției de putere spre sudul și centrul bazinului Mediteranei Orientale. Mai mult, spre satisfacția partenerilor din NATO, acest lucru înseamnă și reducerea pericolului generat de potențialul militar rusesc, în cazul în care bazele militare ale Moscovei rămân în funcțiune.

Bazele rusești, periculoase chiar și desființate

Despre tratativele rușilor cu noua putere de la Damasc informațiile sunt contradictorii. Autoritățile siriene le neagă în timp ce diplomații ruși susțin că ar avea loc. Și aici va conta cuvântul de ordine al Ankarei și ascendentul său asupra negociatorilor sirieni, dar și al aliaților din NATO, din rațiuni pe care le expun mai jos.

Unele alternative la dispoziția Moscovei au un impact similar asupra Mediteranei Orientale, iar altele extind pericolul rusesc în alte regiuni. Ele sunt: Egiptul, Algeria (membri BRICS) și Libia (Cirenaica) mareșalului Haftar. Chiar și Golful Persic, în contextul semnarii așa-numitului ,,parteneriat strategic global’’ între Moscova și Teheran. Ceremonia urmează să aibă loc la 25 ianuarie, la Moscova – la 5 zile de la instalarea lui Trump la Casa Albă – iar pe document își vor pune semnătura președinții Vladimir Putin și Masoud Pezeshkian. Cred că ar fi mai bine ca bazele rusești să rămână în Siria, sub supravegherea Ankarei. Deocamdată. Pentru o vreme, efortul de război nu-i va permite Rusiei să investească în alte regiuni, dar după aceea…?

O scurtă concluzie…

Extinderea spre sud a forței militare a Ankarei – pe continent și pe mare – înseamnă o apropiere de Israel și în context strategic, o shimbare a raportului de forțe din regiune, până acum în favoarea Tel Avivului. Chiar dacă acționează în afara frontierelor sale, calitatea de membru al NATO îi conferă Turciei o protecție suplimentară, indiferent de agresor, și în plus, extinde umbrela Alianței spre sud.

În Siria însă, evenimentele se succed cu repeziciune, dar este încă prea devreme pentru a face o analiză realistă a situației interne. Sub controlul Turciei, rebelii ajunși la putere ar putea intra în dialog cu cancelariile occidentale, Ankara figurând drept ,,garant’’ al stabilității zonei. În teorie, cam așa ar sta lucrurile. În practică însă, Ha’yat Tahrir al-Sham va trebui să demonstreze că a rupt definitiv raporturile ,,istorice’’ cu Statul Islamic (IS) și Al-Qaeda.

Deocamdată, eliberați din închisorile lui al-Assad, membrii IS s-au dedat la ce știu ei mai bine: organizarea de bande teroriste, asasinate, eliminarea fizică a foștilor adversari. Nu este un semn bun pentru Siria și cu atât mai puțin pentru Erdogan. Beneficiile pentru el sunt evidente, dar Siria cu atâtea necunoscute – etnii şi comunităţi religioase rivale, clanuri și vechi dușmănii, corupție generalizată – ar putea fi o piatră de moară greu de dus de către liderul de la Ankara. Chiar dacă nu are prea mult petrol, mă tem că Siria va deveni ,,Libia Orientului Mijlociu’’. Cu sau fără Turcia.