Participarea mea personală la implementarea conductelor TAP (din Marea Caspică), IGB (spre Bulgaria – România) și EastMed (Mediterana de Est) care trec prin Grecia, m-a învățat că inițiativele internaționale ale UE în domeniul energiei joacă un rol important în stabilitatea regională. Nevoia multor țări de a avea acces la TAP și IGB (Bulgaria, Ungaria, România, Italia, Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Serbia, Slovenia) formează, având drept coridor orizontal conducta TAP, un prim coridor vertical spre est ( IGB – Vertical Corridor) și un al doilea coridor vertical spre Balcanii de Vest (IAP), transmite Giannis Maniatis, profesor la Universitatea din Pireu şi fost ministru al Greciei, pentru Kathimerini.

Conducta EastMed, pe care am inclus-o în 2013 pentru finanțarea prin PCI, a acționat ca un catalizator al acordurilor bilaterale și trilaterale dintre Grecia, Israel, Cipru, Egipt, UE și Statele Unite și, în plus, a dat un impuls creării EastMed Gas Forum, care este o realizare politică semnificativă a cooperării dintre Israel, Egipt, Iordania, Autoritatea Palestiniană, Statele Unite și Uniunea Europeană.

Un rol similar îl joacă cele două cabluri electrice în construcție de 2.000 MW fiecare, care tranzitează Grecia și fac legătura Asia – Europa (EuroAsia Interconnector – Israel, Cipru, Grecia) și Africa – Europa (EuroAfrica Interconnector – Egipt, Cipru, Grecia).

Cele de mai sus îmi confirmă convingerea că estul Mediteranei se poate afirma ca noua sursă promițătoare de aprovizionare cu energie a UE.

Noi provocări pentru Uniunea Europeană

Însă, având în vedere European Green Deal, apar noi provocări la care UE trebuie să răspundă astfel încât:

– Să devină lider mondial în tranziția digitală și energetică globală.

– Să răspundă noilor riscuri de securitate și dependență.

Pentru ca Pactul Verde să fie eficient, UE trebuie să-și stabilească prioritățile (tehnologii cu emisii reduse de carbon, surse regenerabile, stocare, eficiență energetică, rețele inteligente, hidrogen). Ea singură emite doar 8% din emisiile globale şi a reuşit să crească PIB-ul european cu 61% în ultimii 30 de ani, reducând în același timp emisiile de gaze cu 23%.

În primul rând, eforturile UE vor fi anulate dacă firmele europene vor începe, pentru a rămâne competitive, să-și mute producția în țări cu reglementări de mediu mai puțin stricte, creând fenomenul „relocării carbonului” (carbon leakage), ceea ce ar face ca în final emisiile să nu fie reduse. Pentru a-și proteja strategia, UE trebuie să pună în aplicare un mecanism de „ajustare a carbonului” compatibil cu principiile Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), impunând taxe pe carbon asupra anumitor importuri și asigurând finalizarea politicilor de mediu ale UE.

În al doilea rând, tranziția energetică va afecta furnizorii de produse energetice tradiționale (poluante). Uniunea Europeană importă combustibili fosili de peste 300 de miliarde de euro, din care 40% provin din Rusia. În plus, UE trebuie să sprijine diversificarea economiilor furnizorilor săi tradiționali precum Algeria, Maroc etc. în direcția surselor regenerabile și a hidrogenului, care ar putea fi exportat și în Europa. Germania a semnat deja un acord pentru exporturile de hidrogen produse în Maroc.

În același sens, trebuie susținute inițiativele internaționale de mobilizare a finanțărilor climatice internaționale pentru o tranziție energetică și digitală lină, democratică și echitabilă.

O tranziție energetică necontrolată va accentua cu siguranță inegalitățile între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare pe termen lung, ceea ce ar avea drept consecinţe valuri de migrație, tulburări sociale, război civil. În plus, acordarea de împrumuturi, garanții și subvenții pentru programe de energie „verde” în aceste țări va crea oportunități de afaceri și noi piețe în industria europeană.

Noi riscuri de securitate și dependență pentru UE

În al treilea rând, UE trebuie să gestioneze noi riscuri de securitate și dependență care decurg din importurile din țări terțe de materii prime și metale necesare infrastructurii alternative și digitale (fotovoltaice, eoliene, baterii, vehicule electrice, smartphone-uri, computere etc.) și să formuleze un plan strategic de aprovizionare alternativă și evitarea dependenței excesive de China, de exemplu. O mașină convențională are nevoie de 20 kg de cupru, în timp ce una electrică de peste 80 kg.

Până în 2050, potrivit Băncii Mondiale, va fi necesar de cinci ori mai mult grafit, litiu și cobalt, de trei ori mai mult indiu și vanadiu, de două ori mai mult nichel, iar până în 2050, în total, importurile de materii prime minerale se vor dubla.

În concluzie, este o nevoie existențială pentru UE să formuleze și să pună în aplicare o diplomație energetică europeană unificată și eficientă, chiar dacă toate statele membre sunt reticente să îi delege responsabilități de politică externă, exemplul cel mai caracteristic fiind dezacordurile cu privire la gazoductul Rusia – Germania Nordstream II.

Tranziția energetică globală și transformarea digitală sunt oportunități ideale pentru ca UE să devină un lider mondial în aceste domenii. Europa are nevoie de o strategie energetică și digitală cu viziune, care să se bazeze pe o concepţie comună a statelor și societăților sale asupra rolului global al UE.