Ultimii doi ani au adus in prim-plan fuziuni spectaculoase. Febra a cuprins intreaga lume. Nume mai mult sau mai putin sonore isi unesc initialele si interesele, iar sumele vehiculate, convertite in lei, sunt astronomice. Fuziunea dintre Exxon si Mobil valoreaza 78 miliarde dolari, cea dintre Bank of Tokyo si Mitsubishi Bank – 33,8 miliarde dolari, iar cea dintre Ciba Geigy si Sandoz, 30,1 miliarde dolari. In SUA, valoarea totala a fuziunilor din 1998 a egalat-o pe cea cumulata din 1990 pana in 1996 – 1,75 mii de miliarde de dolari. In materie de fuziuni, americanii sunt campioni. Noi entitati economice iau nastere, producand mutatii majore, cu consecinte deocamdata nebanuite.
Companiile nationale pierd pe teren propriu
Pe masura ce lumea se transforma intr-o piata unica pentru majoritatea produselor de baza, companiile care mizeaza pe o organizare si un actionariat national pierd teren. Structurile capitaliste traditionale sunt bulversate, dar, apreciaza analistii economici, explicabile. Fuziunile sunt consecinta logica si inevitabila a competitiei intr-o economie mondiala fara frontiere si din ce in ce mai integrata. Insa mondializarea explica doar in parte „fuziomania” ce a cuprins lumea afacerilor.
Un al doilea motiv, la fel de important, il constituie lupta pentru supravietuire si dezvoltare pe o piata pe care preturile majoritatii bunurilor de consum inregistreaza variatii minore. Este situatia in care se gasesc economiile tarilor dezvoltate. Stabilitatea preturilor nu este decat o iluzie statistica, nereflectand situatia reala a intreprinderilor. Presiunea asupra lor este crescanda. In timp ce costurile de productie cresc, preturile produselor finite raman relativ constante, sub presiunea guvernelor nationale care recurg la parghii nu intotdeauna ortodoxe pentru a proteja consumatorii. In aceasta situatie, companiile au de ales: se restructureaza, se extind sau fuzioneaza. Evenimentele ultimilor ani arata ca cea de-a treia solutie este cea preferata. Fuziunea aduce noi piete, atrage noi capitaluri si reduce costurile.
Poate cea mai relevanta ilustrare a necesitatii de a fuziona o constituie industria farmaceutica japoneza, privita, pana nu demult, ca o enigma. Motivul: este una dintre putinele industrii japoneze care au privit cu dezinteres piata mondiala, ramanand o afacere preponderent nationala. In trecut, sistemul favorabil de preturi, subventionat de stat, si politica comerciala protectionista au determinat o explozie a companiilor farmaceutice. In 1997, datele problemei s-au schimbat radical. Confruntat cu o escaladare fara precedent a costurilor protectiei sociale, cauzata de imbatranirea populatiei, guvernul nipon s-a lansat in reformarea sistemului de asigurari sociale. In aprilie ‘98, vantul schimbarii a atins companiile farmaceutice.
Subventiile guvernamentale au scazut dramatic, antrenand scaderea vanzarilor pe piata interna. Pentru producatorii de medicamente a fost o lovitura care le-a reorientat strategiile de piata. Cele mai multe sunt acum in plina expansiune mondiala. Necesitatea cresterii vanzarilor si a atragerii de resurse financiare pentru cercetare si dezvoltare – conditie vitala pentru companiile din bransa -, imping producatorii japonezi pe pietele internationale.
Numai ca intrarea pe cont propriu intr-o piata dominata de uniuni de interese atat de puternice, cum este cea rezultata in urma fuziunii unor companii-mamut cum sunt, spre exemplu, Hoechst si RhA