Oferind accente suveraniste campaniei sale prezidențiale, negociatorul Brexit trimite un semnal dezastruos care va face deliciul detractorilor Europei, arată Liberation.
Michel Barnier demonstrează că este într-adevăr un om fără convingeri, mânat doar de insaţiabila sa poftă de putere. Cel care a fost de două ori comisar european, ministru al Afacerilor externe însărcinat cu conducerea bătăliei disperate a Tratatului constituțional european sau chiar negociator al Brexitului, cel care și-a proclamat neîncetat credința europeană neclintită, se descoperă ca suveranist, cu ocazia revenirii pe scena politică franceză unde aspiră să obțină nominalizarea LR la alegerile prezidențiale, ajungând până la agrearea ideii unui „Frexit” căruia nu îi spune ca atare.
Joia trecută, un tweet din contul oficial al Republicanilor cita din discursul pe care fostul domn Brexit l-a ținut la întoarcerea parlamentarilor RS: „Trebuie să ne recâștigăm suveranitatea legală pentru a nu mai fi supuși hotărârilor CEJ (Curtea de Justiție a Uniunii Europene) sau CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului). Vom propune un referendum în septembrie cu privire la problema imigrației”.
Mai concret, el pune la îndoială, la fel ca ultraconservatorii polonezi sau curtea constituțională germană, superioritatea dreptului european asupra drepturilor naționale. Nominalizarea candidatului a necesitat șase ore și a provocat o avalanșă de reacții indignate pentru a se clarifica faptul că citatul a fost deranjant: „Să ne liniștim! Pentru a evita orice controversă inutilă și așa cum am spus întotdeauna foarte precis, propunerea mea pentru un „scut constituțional” se va aplica numai politicii de migrați”. Tweet-ul original chiar a fost chiar șters.
Concepțiile lui Michael Barnier
Totuşi, această clarificare nu schimbă nimic cu privire la fondul chestiunii, întrucât în realitate persoana care gestionează contul deputaților LR a înțeles foarte bine: proclamarea superiorității dreptului național, chiar limitată la un domeniu, peste dreptul Uniunii și interpretarea sa de către Curtea de Justiție din Luxemburg și Convenția europeană a drepturilor omului și interpretarea sa de către Curtea de la Strasbourg amenință întreaga ordine juridică europeană moștenită din era postbelică.
Trebuie remarcat faptul că, făcând acest lucru, Michel Barnier susține ca principiu că există două tipuri de ființe umane, europenii, care beneficiază de protecția dreptului european și non-europenii care sunt excluși din aceasta. Pe lângă faptul că aceasta constituie o punere în discuție a universalității drepturilor omului, care va încânta regimurile autoritare, validitatea unei astfel de distincții, chiar și în ceea ce privește Constituția franceză, este mai mult decât îndoielnică. Franța, pornind pe o astfel de cale, își asumă riscul, ca Ungaria, Polonia, Turcia sau Rusia, de a fi condamnată de toate organismele europene, care o vor blama că se autoproclamă patria drepturilor Omului.
Ne întrebăm de ce Barnier se angajează pe o astfel de cale atunci când imigrația și azilul sunt o „competență comună” între Uniune și statele membre, adică ajunge la nivelul european doar dacă guvernele o cer. Mai presus de toate, competenţele Uniunii se limitează la adoptarea unor standarde minime (în special libere, așa cum se arată, de exemplu, prin detenția administrativă „limitată” la 6 luni) și la adoptarea unor standarde comune din ce în ce mai dure în controlul frontierelor externe, ceea ce este în conformitate cu preocupările sale. Dar în nici un caz Uniunea nu poate decide în locul unui stat cu privire la politica acestuia de intrare și de ședere sau cu privire la modul în care acordă dreptul de azil.
Pe scurt, cu excepția dorinței de a încălca drepturile fundamentale ale străinilor ilegali, asupra cărora veghează şi CEDO, nu vedem prea bine ce urmărește Barnier cu această suspendare a dreptului european…
În plus, autorizarea suspendării unilaterale a tratatelor ar presupune să li se permită tuturor să facă același lucru: astfel, Germania ar putea decreta un „scut constituțional” în chestiuni economice și monetare, Irlanda și Luxembourgul în chestiuni fiscale, Polonia și Ungaria în aproape toate domeniile, Olanda, Finlanda și Austria în chestiuni bugetare… În mod clar, ar însemna dezintegrarea Uniunii, deoarece respectarea cuvântului dat, unicitatea standardelor adoptate în comun și interpretarea lor de către un singur judecător reprezintă o condiţie sine qua non a funcționării sale. Dacă fiecare începe să interpreteze sau să suspende un astfel de standard pe care îl consideră potrivit, Uniunea se va fracţiona și se va transforma rapid într-o ONU regională. La fel va fi și pentru Convenția europeană a drepturilor omului, a cărei universalitate va fi doar o amintire: ne putem imagina perfect ce ar face Putin și Erdogan cu această posibilitate de „renunțare” pe care dorește să o instaureze Michel Barnier.
Chiar dacă nu are aproape nicio șansă ca într-o zi să fie președintele Republicii, ralierea sa la un Frexit căruia nu îi spune pe nume este asemănătoare cu o sinucidere politică reală, eticheta sa europeană fiind specificitatea familiei sale, semnalul pe care îl trimite către lume este dezastruos: el devalorizează puțin mai mult discursul politic, convingerile proclamate angajându-i doar pe cei care vor să creadă în ele.
Mai mult, Brexiterii, cărora le reproșează că nu și-au ținut cuvântul, tocmai au râs de el pentru că se raliază la programul lor: „Marea Britanie mai întâi!”. Să te visezi un nou Jacques Delors și să ajungi în pielea lui Boris Johnson: în limba muntenească cunoscută de savoiardul Michel Barnier, asta se numește „deşurubare”.
