Potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), în România trăiesc în prezent cam 19,9 milioane de persoane. Circa 4,8 milioane sunt salariaţi, undeva în jur de 200.000 sunt patroni, în timp ce circa 700.000 prestează activităţi independente (PFA, drepturi de proprietate intelectuală, avocaţi etc.). În total, cam 5,7 milioane de persoane care câştigă oficial bani în schimbul muncii prestate. Spre comparaţie, în 1990, când România avea 23 de milioane de locuitori (mai mult cu 15% faţă de prezent), numărul salariaţilor şi al liber întreprinzătorilor era de 8,3 milioane (plus 45% faţă de cel de azi).

S-ar putea trage concluzia că situaţia financiară a românilor e mai proastă decât în 1990. Şi veţi găsi la orice colţ de stradă pe cineva care să susţină cu tărie această opinie. Cu toate acestea, atât statisticile veniturilor (salariul mediu, de exemplu, era în 1990 de 150 de dolari, faţă de 450 de dolari în prezent), cât şi orice comparaţie între coşul de cumpărături, spaţiul locativ, parcul auto sau modalităţile de petrecere a timpului liber de acum şi din urmă cu un sfert de secol vor indica foarte clar că este exact pe dos. Dispariţia persoanelor productive se poate explica, parţial, prin îmbătrânirea populaţiei. În 1990, aveam 3,5 milioane de pensionari, azi sunt peste 5,3 milioane. Apoi, unii români încă figurează în statistici ca fiind în ţară, dar ei lucrează de fapt peste hotare. Nu în ultimul rând, unii din ei (greu de estimat câţi) lucrează „la negru“. Şi, de multe ori, cei din ultima categorie sunt chiar propriii lor angajaţi, iar afacerea pe care o desfăşoară nu este nici ea înregistrată la vreo instituţie a statului.

Ţăranul şi ai lui

I se spune Ţăranul. Are o fermă undeva la 20-30 de kilometri de Bucureşti şi, de primăvara devreme şi până toamna târziu, vine în fiecare săptămână în Capitală cu maşina încărcată cu legume şi fructe. În câteva ore, a scăpat de toate, căci funcţionează pe bază de „abonament“ – în schimbul a 50 de lei îţi lasă acasă o cutie plină de produse de sezon din propria grădină, despre care garantează că nu s-au întâlnit vreodată cu erbicide, pesticide sau îngrăşăminte chimice.

„Sunt foarte mulţumită de Ţăran. Mă scapă de un drum la piaţă şi am încredere că produsele sunt chiar aşa cum le descrie. De fapt, se şi vede pe ele că nu sunt din cele forţate să crească. O prietenă chiar i-a făcut o vizită la fermă, a văzut ce se întâmplă acolo şi a fost încântată“, povesteşte Cătălina B., una din clientele mai recente.

Ţăranul are confraţi în toată ţara. Zeci de mii, dacă nu sute de mii. Unii livrează, ca el, fructe şi legume. Alţii lactate, alţii ouă, alţii carne, alţii miere. Unii vin, la fel ca el, la poarta clientului. Alţii merg în clasicele pieţe sau îşi desfac marfa direct din portbagaj. Alţii, mai comozi, aşteaptă acasă vizita cumpărătorilor (eventual şi-au pus anunţuri la poartă sau chiar pe Internet).

Afaceri în bucătărie

Alţi întreprinzători din aceeaşi categorie au mers ceva mai departe şi şi-au construit mici ateliere în care procesează mâncare sau băutură (ingredientele fiind din producţia proprie sau cumpărate). Practic în orice sat vei găsi zeci de producători de zacuscă, gemuri, murături, cârnaţi, vin, ţuică etc. care îşi vând bucuroşi surplusul. „Am o livadă de aproape un hectar cu pruni şi meri. În fiecare toamnă muncim, şi eu şi soţia, câte o lună şi jumătate-două la cules, tocat şi apoi la fiert şi îmbuteliat. Facem cam 400-500 de litri de palincă pe an. Vă daţi seama că pentru consumul propriu, pentru musafiri şi pentru ce mai dăm la rude ori prieteni ne ajung vreo 50 de litri pe an. Restul de 90% vindem, cu 25-30 de lei pe litru. Practic, e ca şi cum mi-aş dubla pensia de 800 de lei“, dezvăluie Gheorghe Pop, un fermier din judeţul Bihor.

În celălalt capăt al ţării, într-o bucătărie a unui apartament din Iaşi, Mihaela Tudor produce prăjituri şi torturi. Clienţii şi-i găseşte prin recomandări sau prin pagina de Facebook. „Sunt perioade mai proaste, când trec două săptămâni şi nu mă caută nimeni, şi perioade mai aglomerate, mai ales în apropierea sărbătorilor, când aproape că nu fac faţă. Una peste alta, e un venit suplimentar care ne prinde foarte bine“, spune tânăra.

Atelierul din garaj

Micile afaceri pitite de ochii autorităţilor nu au legătură numai cu domeniul gastronomic. Ion T. din cartierul bucureştean Pantelimon, de exemplu, are în propria curte un adevărat service auto. În principal repară şi cosmetizează maşinile pe care le cumpără ieftin din străinătate şi pe care vinde apoi în profit. Însă efectuează tot felul de intervenţii (inclusiv pe partea de tinichigerie şi vopsitorie) şi asupra altor vehicule. Clienţii sunt din vecini sau ajung la el prin recomandări.

Corina D. din Ilfov produce mobilă în garaj. Împreună cu doi prieteni face măsurătorile, proiectează piesele cerute de client, se aprovizionează cu materiale, face tăieturile şi găurile necesare şi apoi încarcă totul în camionetă şi face asamblarea la domiciliul clienţilor. „Nu dau factură, dar toţi clienţii mă ştiu şi au încredere că dacă ceva nu e în regulă voi schimbasau repara. Dau şi eu garanţie, ca orice producător“, spune ea, râzând.

Asta în timp ce în comunele ardelene Corund şi Chendu o bună parte din populaţie se ocupă cu producţia de obiecte artizanale din ceramică, lemn, piele sau textile. „Unii au firmă, alţii au PFA, dar unii lucrează fără niciun fel de autorizaţie şi apoi fie le vând prin târguri, fie vând en gros către cei care se ocupă cu asta“, explică un localnic.

Dacă mulţi din cei pomeniţi până acum trăiesc cu spaima că ar putea fi depistaţi de autorităţi, unii sunt în pericol şi să-şi piardă locul de muncă principal. Asta pentru că sunt destui cei care îşi rotunjesc veniturile continuând să-şi facă meseria (acasă sau la domiciliul clienţilor) şi după terminarea programului. Sunt croitorese, manichiuriste, coafeze, instalatori, electricieni, lucrători în construcţii sau amenajări interioare, reparatori de aparatură electronică şi electro-casnică sau computere care câştigă un ban în plus lucrând pe cont propriu („la negru“ şi de cele mai multe ori mai ieftin decât propriul angajator). Se pare că există şi cazuri de doctori din clinicile private care sunt dispuşi să ofere un preţ redus la consultaţiile desfăşurate după program.

Plus şi minus

Indiferent de domeniul în care activează şi de timpul care li se alocă, toate aceste mici afaceri au un lucru în comun: proprietarii lor nu se înregistrează în niciun fel şi nici nu-şi declară veniturile la Fisc. Partea bună – mai tot câştigul de pe urma muncii lor le rămâne în buzunar. Uneori e vorba de câteva sute de lei pe lună, care pentru o familie fără alte venituri pot face diferenţa dintre a avea sau nu ce pune pe masă. Ce-i drept, în unele cazuri mai rare, se poate ajunge la mii sau zeci de mii de lei. Tot la capitolul avantaje – dacă nu se plătesc taxe, produsele şi serviciile sunt mai ieftine. Ceeea ce nu poate decât să-i bucure pe clienţi.

Există, desigur, şi reversul medaliei. Micii afacerişti neplătitori de taxe fac concurenţă neloială celor care activează legal. „Eu dacă plătesc TVA, CAS, asigurări de sănătate şi şomaj şi impozit de 16% şi dacă mai am şi un spaţiu închiriat în care îmi desfăşor activitatea nu pot sub nicio formă să mă lupt cu cineva care lucrează în propria sufragerie şi nu declară nimic la Fisc“, spune Dumitru T., proprietarul unui atelier de croitorie din Sibiu.

Apoi, cei care au venituri, dar nu contribuie la sistemul de asigurări sociale se vor trezi la un moment dat că vor primi o pensie mică (sau, de la caz la caz, doar un ajutor social). În plus, banii plătiţi la stat sub formă de taxe şi impozite se întorc la noi sub formă de infrastructură, servicii de sănătate sau educaţie, asistenţă socială şi aşa mai departe. Iar cei care evită Fiscul îşi fură într-un fel căciula singuri. Sau cel puţin aşa sună teoria. În practică, am văzut cum o bună parte din banii contribuabililor se transformă în vile, maşini de lux sau concedii exotice.

Nimic nu e nou

Dacă îi încălzeşte cu ceva pe fanii Fiscului, trebuie spus că micile activităţi economice ascunse în bucătărie sau în magazie nu sunt o invenţie recentă în România. Chiar şi în timpul comunismului, care teoretic ucidea în faşă orice iniţiativă privată, mulţi români îşi rotunjeau veniturile în acest fel. „Îmi aduc aminte că aveam vreo trei croitorese la care mergeam în anii ’80, plus o coafeză care venea la domiciliu. Iar de la noi de la combinat mulţi angajaţi mai făceau un ban după program lucrând la negru ca sudori, tâmplari, zugravi sau zidari. Cei mai pricepuţi chiar reparau maşini sau televizoare“, povesteşte Teodora Ignat, o pensionară din Galaţi.

Şi, cel mai probabil, astfel de activităţi vor continua să se desfăşoare încă multă vreme de acum încolo, la adăpost de ochii vigilenţi ai ANAF. Ele nu vor dispărea total nici în cazul unei ofensive a autorităţilor împotriva micilor evazionişti. Iar şansele ca o astfel de acţiune să aibă loc sunt foarte mici, având în vedere numărul mare de persoane implicate. Care s-ar traduce într-un număr mare de voturi pierdute pentru partidul care şi-ar asuma decizia.