Bunurile imobiliare reprezintă o resursă esenţială formată din imobile şi terenuri administrate de cetăţeni, de persoane juridice sau de stat. Din păcate, începând cu 1990, în cele mai multe cazuri, utilizarea acestor resurse s-a făcut în interesul unor indivizi sau al unor grupuri de interese. Vorbind de interese, există suficiente dovezi materiale ale modului în care a fost încălcată flagrant legea: hipermarketuri şi malluri aşezate în mijlocul oraşului, clădiri de birouri înghesuite în spaţii care reprezintă istoria Bucureştiului, împroprietăriri dubioase. Dezvoltarea acestora putea să se facă în afara oraşului, începând cu cele patru staţii finale ale liniilor de metrou, astfel încât oraşul să pună în valoare şi spaţiile verzi şi locurile de joacă pentru copii. Legislaţia în vigoare trebuie să apere interesele tuturor în egală măsură. Din păcate, pe lângă imperfecţiunile legislative, există şi diferenţieri în aplicarea lor. Procesele interminabile dau şanse celor cu venituri mari, care pot să-şi angajeze avocaţi, iar marea majoritate a oamenilor cu probleme nu pot să finalizeze procedurile juridice pentru că resursele lor financiare sunt limitate. Poluarea oraşului creează probleme care nu pot fi rezolvate decât printr-o viziune sistemică de dezvoltare a acestuia. Claxoanele, şantierele, maşinile tunate, motocicletele modificate, raliurile ilegale de noapte reprezintă cauze majore ale unor maladii de care populaţia Bucureştiului suferă. Legislaţia trebuie să fie mult mai dură pentru că unele comportamente barbare nu pot fi stopate cu eleganţă. Dispreţul pentru cetăţean este demonstrat de discrepanţa enormă între promisiuni şi realizări. Primăria Bucureştiului poate să se bucure că a dat un prim-ministru, un preşedinte şi un candidat la preşedinţie. Probabil că legea ar trebui să se schimbe astfel încât un mandat să nu fie întrerupt pentru a accesa poziţii superioare, în afara cazurilor de forţă majoră. În capitalele civilizate ale Europei, există piste reale de biciclete (nu caricaturi ca pe trotuarele din Bucureşti, în care copiii, batrânii, tinerii riscă să fie accidentaţi de biciclişti). Cârpelile de străzi, trotuarele şi faţadele nu pot să înlocuiască strategiile care pot defini vectorii dezvoltării oraşului. Folosirea influenţei, a puterii de către factorii politici nu trebuie să se facă numai în folosul grupurilor de interese, ci în folosul societăţii. Bietul „mic Paris“ este, la această oră, trist şi agresiv. Soluţiile nu pot să fie găsite decât de oamenii de bună-credinţă, care, în afară de competenţe, trebuie să aibă şi caracter. Speranţa se construieşte pas cu pas, cu profesionalism şi rigoare şi nu lasă loc minciunii şi oportunismului. Bucureşteanul merită mai mult şi, de aceea, nu trebuie să se mai înşele în legătură cu aleşii lui.
Prof. Dr. Paul Marinescu, Universitatea Bucureşti
