Instituția se ocupă, de mai bine de 20 de ani, de situația copiilor instituționalizați, susținându-i pe aceștia înspre o viață mult mai bună decât aceea pe care le-ar putea-o oferi un orfelinat sau un centru de plasament.

Multe au fost subiectele discutate împreună cu Mihai Morar, iar pe fiecare dintre ele le vei putea descoperi în interviul de mai jos. 

Care este De ce-ul creatorului de content Mihai Morar?

Nu știu dacă am exact răspuns la întrebarea DE CE?, dar știu că întrebarea asta mi-am pus-o de când eram mic, dinainte de a face radio. DE CE-ul acesta l-am căutat în scris, de exemplu, pentru că prima oară am scris și după aceea am făcut radio. Din acest motiv, în ultima perioadă, am încercat să mă reîntorc la asta. Această căutare a răspunsului la DE CE? am abandonat-o o perioadă destul de lungă, ori prin radio, ori prin televiune. Îmi dau seama că am fost cumva nedrept față de începuturile mele, față de visele mele de copil, abandonând scrisul și mă bucur că l-am redescoperit. Altfel… cred că m-ar speria să știu răspunsul la întrebare DE CE?. Pe mine certitudinea mă sperie. Căutarea face parte din normalitatea vieții.

Consideri că atunci când plecăm în proiectul vieții noastre profesionale ar trebui să pornim de la întrebarea asta?

Da, cred că DE CE-ul este vocea noastră interioară. Nu toți găsim răspunsul ăsta, dar poate chiar DE CE-ul este menirea noastră. Eu cred că menirea vieții mele în momentul acesta, până să găsesc un răspuns, este să-mi pun mie personal întrebări, inclusiv această întrebare DE CE. Îmi place mult mai mult să mă mir, decât să fiu ferm și plin de răspunsuri definitive.

Chiar am primit o carte recent, exact așa se numește „Cafeneaua de la capătul lumii”. Este povestea unui tip care se rătăcește pe un drum de noapte cu mașina, o ia aiurea, ajunge într-un loc cumva nebătut de oameni, unde în creierii nopții găsește o cafenea care chiar așa se numea „Why cafe”. Aici, în loc de meniu, erau întrebările astea existențiale, iar prima întrebare la care trebuia să răspundă era „Why”. Practic aceasta trebuie să fie prima întrebare pe care ne-o punem cu toții, nouă personal. Care este DE CE-ul tău? Practic asta este ideea cărții. Uneori trebuie să ajungi până la capătul lumii ca să pui întrebarea asta și apoi să te întorci acasă la tine și să te apuci de treabă.

Mihai Morar: „Sunt mulțumit că mă urmărește lumea, nu că mă urmează, neapărat”

Și cu toate acestea, tu cu ce-ți dorești să plece oamenii care-ți vizitează mediile de influență – fie că vorbim despre radio, fie că vorbim despre zona de online pe care te-ai concentrat în ultima vreme.

Îmi doresc să plece cu o stare pentru că până la urmă noi de asta ne aducem aminte din întâlnirile cu oamenii, din momentele vieții. Noi uităm detalii, cifre, amănunte. Ceea ce ne aducem aminte din orice moment al vieții noastre sunt stările și cred că de fiecare dată când scriu ceva sau postez ceva, aș vrea să las oamenilor o stare, o idee, ceva la care să se gândească. Nu vreau să-i umplu de certitudinile mele sau să mă urmeze într-un fel. Nu cred în treaba asta… în influența de genul acesta. Cred că fiecare om se poate influența pe el însuși… citind, observând, urmărind. Sunt mulțumit că mă urmărește lumea, nu că mă urmează, neapărat.

Ai o politică editorială sau faci lucrurile pe feeling. Cum funcționezi?

Nu știu… Nu m-am analizat atât de mult, dar da, cred că este o politică editorială, chiar dacă nu am enunțat-o. Feeling-ul este chiar politica mea editorială. Nu mă ascund de lucrul acesta. Cumva încerc să nu mă iau neapărat după trenduri… să pun o poză cu nu știu ce filtru și să scriu cât mai puțin. Din contră, pe instagram șcriu foarte mult. De cele mai multe ori după ce scriu ceva, trebuie să tai pentru că instagramul nu permite să postezi atât de mult text. Sigur… mă iau și eu după algoritmii ăștia: ore de postare, încerc să fac story-uri pe Instagram în fiecare zi, să mai pun conținut video pe Facebook. Obligatoriu este ca fiecare dintre aceste lucruri să treacă prin filtrul feeling-ului meu. Dacă nu sunt pe starea mea, degeaba urmează toți algoritmii.

Aceasta zonă de creație online a venit în mod natural în viața ta sau…

Da… Am făcut-o tot timpul, poate acum, în ultimele luni, mă concentrez mai mult pe zona asta de online pentru că am timp. Înainte aveam zile în care efectiv nu aveam timp… mai postam o poză, mai puneam 2 cuvinte la ea și aia era… Acum, cumva, m-am organizat mai bine, dar asta nu înseamnă că fac un scop din asta. Sunt zile când efectiv nu am chef.

Urmărești influenceri de afară, te inspiri din ce fac alții?

Urmăresc oameni, urmăresc lucruri care îmi plac, în primul rând. Atunci când dau follow cuiva, nu mă uit câți urmăritori are și nu cred că numărul de urmăritori este atât de important pe cât se consideră. Într-adevăr, există o parte din public care se duce după numere mari, e o parte din public care vine și e impresionat de melodiile care sunt în trending pe youtube, de exemplu, dar partea covârșitoare a publicului nu e așa… puțin le pasă oamenilor care este influencerul numărul 1.

Lumea nu se ia după astea, lumea se ia după stările pe care le dai sau cât de aspirațional ești sau cât de mult îi motivezi. Din acest motiv cred că ar fi bine să nu mai fim captivi în aceste numere. Și mie mi se mai întâmplă uneori să urmez trendurile astea, dar este o capcană în care trăim. Nu să fii pe val este ideea, ideea este să rămâi relevant după ce trece valul. 

Mi-ar plăcea să vorbim, în continuare, despre ce te-a învățat viața în cei 39 de ani pe care i-ai îndeplinit de curând.

Învăț în fiecare zi de la viață. Nu știu… Dacă este să zic ceva concret sau parte dintre cele mai recente lecții învățate este că nu-i bine să te grăbești… Am învățat asta pe parcursul vieții. Degeaba te grăbești, viața are ritmul ei sau, dimpotrivă, degeaba lenevești că viața te va duce după viteza ei. Pe de altă parte, o altă chestie pe care am realizat-o este că oricât de mult îți dorești să schimbi lucrurile din jurul tău sau la tine, chiar, o să vezi că pe cele mai multe dintre ele n-ai cum să le schimbi. Așa că noi ne irosim o groază de timp din viața asta, și eu mi-am irosit o grămadă de ani, încercând să schimb lucrurile pe care nu am cum să le schimb, când aș fi putut foarte bine să îmi conserv energia asta pentru a mă schimba pe mine sau a schimba ceea ce este în controlul meu. 

Știi că totuși în cazul unora dintre noi aceste adevăruri nasc frustrări…

Este adevărat… Este foarte important să nu aduni energia asta, energia chestiunilor pe care nu le poți face. Știu… sunt oameni care-și adună multă negreală în creier, în suflet…

Mihai Morar: „În copilăria mea pe oriunde treceam era un orfeliant, o casă de copii preșcolari. Țin minte țipetele, plânsete lor!”

Ce te-a ajutat să nu faci parte din această categorie de oameni?

Nu știu… poate sunt… Totuși nu sunt un călugăr budist. Sunt un om care trăiești cu frici, cu temeri, cu bătăi de cap, cu nervi, încerc doar să folosesc butonul acesta pe care îl am la dispoziție ca să le dau mai încet. Să se așeze, să se sedimenteze mult mai greu. Și… ce m-a învățat?

Nu știu, m-a învățat că n-are rost… Nu pot să am controlul destinului copiilor mei… Sigur… Încerc să fiu un părinte cât mai bun, vreau tot binele copiilor mei, dar nu e controlul meu sau… e în controlul meu până într-un anumit punct… restul se numește viață.

Iată, un răspuns care îmi permite să te rog să începem o discuție despre viață și despre noul rol pe care îl ai în societatea românească, rol pe care l-ai primit de ziua ta, cum frumos povesteai pe contul de Instagram. Hai să vorbim puțin despre Hope and Homes for Children și rolul tău de ambasador.

Uite… apropo de menire. Aceasta este o organizație care cunoscându-și DE CE-ul, de 20 de ani, reușește să-și urmărească scopul acesta oarecum fixist. Hope and Homes for Children  și-a propus ca până în 2027, în România, să nu mai existe niciun copil care să plângă într-un orfelinat. Este un drum foarte greu, început acum mai bine de 20 de ani când, dacă veneai și spuneai cuiva că vor fi închise toate orfelinatele din România, toată lumea râdea. Atunci nu exista această meserie a asistentului maternal, casele de tip familial și așa mai departe. Cumva misiunea aceasta pe care am primit-o ca ambasador pentru Hope and Homes for Children îmi este extrem de apropiată din punct de vedere emoțional pentru că în copilăria mea pe oriunde treceam era un orfeliant, o casă de copii preșcolari. Țin minte țipetele, plânsete lor. Eu așa am aflat că există copii fără mamă și fără tată, așa am aflat că sunt familii care își abandonează copiii în astfel de instituții. Erau foarte multe astfel de instituții în Maramureș, și ele au fost închise de această organizație. Misiunea nu este numai asta: nu este simplul fapt de a închide aceste instituții. În afară de a pune lacătul pe  aceste instituții care de multe ori înseamnau tortură, copilărie furată, toți copiii de acolo, zeci sau sute câți sunt într-un orfelinat, tuturor trebuie să le găsești ori familia naturală și să susții familia aia naturală ani de zile, ca să-i primească înapoi, ori să le găsești asistenți maternali, trebuie să-i monitorizezi, trebuie să construiești case de tip familial și așa mai departe. E o muncă enormă pe care oamenii ăștia au făcut-o în tăcere pentru că nu știu cât s-a vorbit despre misiunea aceasta a lor. Totuși, în toți anii aceștia de activitate, 56.000 de copii și-au recâștigat decența și demnitatea unei vieți de după acea copilărie care a stat sub semnul abuzului și al umilinței.

Noi oamenii care te auzim pe tine povestind despre ei, pe ei vorbind despre ei, noi românii cum ne putem implica activ?

Marele pericol al acestei perioade pentru copiii din România este faptul că această criză sanitară, transformată în criză economică și criză socială readuce în actualitate sărăcia. Sărăcia este principala cauză care duce la separarea părinților de copii, iar România este în pericolul acesta. Conform cifrelor, 1 din 3 copii trăiește în sărăcie, în România. Sărăcia înseamnă lipsa mâncări, înseamnă lipsa accesului la educație, dar în primul și în primul rând statistica asta vorbește despre copiii care nu au o bucată de pâine pe zi. Cea mai recentă campanie lansată de Hope and Homes for Children Prețul Binelui fix despre acest lucru vorbește, despre pericolul în care se află multe familii pe cale să se separe din cauza sărăciei. Sunt 1600 de copii, în bazele de date ale organizației , care au nevoie de ajutor, cel mai simplu este să trimiți un SMS la 8844 cu textul HOPE. E un SMS de 2 euro. 

La final, o să te rog să-mi explici în câteva cuvinte ce înseamnă pentru tine Hope, Homes și Children.

Păi, mă gândesc că din toate acestea vine și singla fundației care este o inimă. Cred că toate acestea împreună înseamnă iubire. Să ai o casă, să ai speranța unei zile de mâine, iar copiii sunt ceea ce cumva împlinesc ideea asta de dragoste. Adică rodul unei case. Și cred că… rezolvarea problemelor lumii de aici ar trebui să plece. Cu toții suntem de acord că viața nu este corectă, că nu suntem egali, măcar copiilor să nu le vindem acest adevăr crud. Toți copiii ar trebui să aibă aceleași șanse, accesul la educație, la hrană, la dragoste, pentru că dacă nu se întâmplă asta, viața va fi și mai dură pentru ei. Este suficient să vorbești cu un adult care a fost privat de iubire și de siguranță în copilărie și o să vezi cât de mare a fost impactul negativ asupra întregii sale vieți.