Imperativul financiar al lichidităţii se intersectează cu cel politic şi al siguranţei naţionale.

Săptămâna trecută autorităţile americane au anunţat un acord prin care fonduri de investiţii suverane din Singapore şi Abu Dhabi se obligă să nu îşi utilizeze capitalul în scopuri politice. Iniţiativa reflectă nu numai interdependenţa, dar şi o balanţă foarte delicată a puterii între cele două părţi. De asemenea, ea mai arată importanţa lucidităţii într-un context macroeconomic global foarte volatil.

Fondurile de investiţii suverane, cunoscute şi după acronimul termenului englezesc SWF (de la sovereign-wealth funds), nu sunt o prezenţă nouă în capitalismul global. Controlând circa 1,7 mii de milarde de euro, ele reprezintă o forţă financiară imposibil de ignorat în orice circumstanţe. În contextul unor pieţe financiare din care lichiditatea dispare pe zi ce trece, SWF-urile devin relativ repede „cumpărătorul de ultimă instanţă“, un imens robinet de capital încă deschis, când altele par să fi secat. Această sursă de capital este cu atât mai atrăgătoare cu cât scăderile burselor „însetează“ marile companii vestice şi le fac acţiunile mult mai rentabile pentru investitorii dispuşi să cumpere pachete de active pe termen lung.

Atractivitatea SWF-urilor ca surse de lichiditate în pieţe dominate de anxietate dă dureri de cap guvernelor vestice, deoarece aceste fonduri sunt controlate de guverne, nu de investitori privaţi. Din această combinaţie se nasc temeri legitime că importante companii vor ajunge la cheremul unor guverne străine cu intenţii nu tocmai nobile, cu atât mai mult cu cât statele care dispun de SWF-uri tind să fie totalitare, şi cele mai multe se află într-o regiune sinonimă cu instabilitatea: Orientul Mijlociu.

Guvernele vestice, cu cel american în frunte, se află aşadar în poziţia ingrată de a avea din ce în ce mai mare nevoie de capitalul SWF-urilor dar, în acelaşi timp, de a căuta să impună condiţii modurilor în care acesta este investit. Imperativul financiar al lichidităţii se intersectează cu cel politic şi al siguranţei naţionale.

Pe de altă parte, însă, statele cu SWF-uri au nevoie de Vest şi de oportunităţi de investiţii, neavând economii suficient de mari pentru a absorbi zecile de miliarde de care dispun. De asemenea, un Occident stabil şi prosper din punct de vedere economic asigură cererea de resurse naturale care a fost sursa aceloraşi miliarde. Interesul SWF-urilor este, astfel, să se menţină în graţiile guvernelor care conduc ţările în care îşi plasează capitalul.

Din contextul descris mai sus, ar fi putut rezulta foarte uşor tensiuni şi măsuri politice restrictive, în care instincte protecţioniste anacronice prevalează faţă de bunul-simţ economic. Restricţia mobilităţii capitalului, alături de eventualele gesturi de antagonizare între Vest şi statele cu SWF-uri, nu ar fi făcut altceva decât să agraveze lucrurile.

Din acest motiv, iniţiativa anunţată la Washington este salutară pentru stabilitatea economiei mondiale. Lecţia pentru state ca România, care nu sunt nici posesoare de SWF-uri şi nici destinaţii de investiţii, arată cât de important este ca, în pragul unei posibile crize, capetele luminate şi lucide să fie cele care îşi spun cuvântul.

Capital – Editia nr.12, data 26 martie 2008