Indiferent despre ce s-ar vorbi, dacă subiectul este legat de sănătate, cu siguranţă va atrage atenţia şi va genera dispute. Nimic din ceea ce se face nu este suficient. Nimic din ceea ce se obţine nu este mulţumitor. Nici nu mai ştim ce anume ne produce mai mare nemulţumire: accesul dificil la serviciile medicale de bază, calitatea actului medical, povara fiscală… Probabil că fiecare dintre acestea.

Iată că, de curând, Ministerul Sănătăţii Publice s-a simţit dator să „arunce“ pe piaţă nişte norme de aplicare a Titlului XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate (aprobate prin Ordinul nr. 482/ 2007). Acest titlu are în vedere răspunderea civilă a personalului medical şi asigurarea de malpraxis. După o primă lectură a normelor, ne întrebăm oare de i-a trebuit ministerului atâta amar de vreme să le scoată, având în vedere că nu spune prea multe în plus faţă de lege, ba chiar dimpotrivă. În orice caz, conform art. 680 lege, aceste norme ar fi trebuit să apară demult, termenul prevăzut fiind de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Titlului XV.
Aşa după cum menţionam, legea spune de departe mai multe şi într-un mod mai clar. Din tot textul normelor, am putea reţine ca fiind de interes cel mult câteva paragrafe. Sunt însă multe alte lucruri care rămân nespuse şi care vor face diferenţa atunci când vine vorba de dovedirea malpraxisului şi de acoperirea prejudiciilor produse.

Spre exemplu, deşi nu este foarte evident în textul legii şi cu atât mai puţin în norme, răspunderea medicului în legătură cu actul medical depinde de o serie de factori cum ar fi:

1. Dotarea tehnică de care dispune medicul. Astfel, conform art. 643 alin. (2) din Legea nr. 95/2006:
„Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;“În cazul situaţiilor enumerate mai sus, devin responsabile unităţile sanitare ca furnizori de servicii medicale.

2. Existenţa unor standarde terapeutice. Conform art. 655 din lege:
„Art. 655. – (1) În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.“
Legea, şi cu atît mai puţin normele, nu precizează însă în ce măsură nerespectarea unor astfel de standarde poate fi considerată o culpă a medicului. Altfel spus, în ce măsură instanţa de judecată acceptă aceste standarde ca fiind un referenţial. Să ne gândim numai la faptul că nu de puţine ori un standard terapeutic presupune şi utilizarea anumitor echipamente sau dispozitive. Absenţa – să spunem obiectivă a acestora pune sub semnul întrebării însăşi noţiunea de standard terapeutic.
Un alt exemplu îl reprezintă includerea sau nu a anumitor medicamente în lista celor acordate gratuit în cadrul programelor de sănătate, fapt care pune sub semnul întrebării standardele terapeutice luate în considerare la stabilirea acestor programe.

3. Existenţa acordului scris al pacientului în cazul în care acesta urmează să fie supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient.
Absenţa acordului este permisă în cazuri expres prevăzute de lege. Consimţământul poate fi dat doar de către persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani, cu excepţiile prevăzute de lege pentru situaţiile de urgenţă şi pentru situaţiile medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive.
Nici legea şi nici normele nu vin însă să explice ce înseamnă „potenţial de risc“ şi nici dacă medicul de familie, în prestarea serviciilor medicale obişnuite, este sau nu obligat să obţină un acord scris din partea pacienţilor săi. Să luăm cazul simplu al reţetelor medicale şi al medicamentelor care ajung uneori să fie cumpărate inutil, dat fiind că au anumite contraindicaţii cărora medicii care le-au recomandat nu le-au acordat suficientă atenţie. Şi, atenţie, ne-am referit numai la cazurile în care se identifică din timp aceste contraindicaţii, iar medicamentele nu ajung să fie administrate pacienţilor.

4. Acceptarea unei persoane ca pacient. Faptul că ne prezentăm în faţa unui doctor nu înseamnă neapărat şi că acesta este obligat să ne acorde asistenţă medicală. Pentru ca o persoană să capete calitatea de pacient trebuie îndeplinite o serie de criterii şi anume:
• metoda de prevenţie, diagnostic, tratament la care urmează să fie supusă persoana în cauză să facă parte din specialitatea/competenţa medicului, medicului dentist, asistentului medical/moaşei;
• persoana în cauză să facă o solicitare scrisă către medic, medicul dentist, asistentul medical/moaşă de acordare a asistenţei medicale, cu excepţia cazurilor în care persoana este lipsită de discernământ sau a situaţiilor de urgenţă medico-chirurgicală. Solicitarea va fi păstrată în fişa medicală sau, după caz, într-un registru special;
• aprecierea medicului, medicului dentist, asistentului medical/ moaşei că prin acordarea asistenţei medicale nu există riscul evident de înrăutăţire a stării de sănătate a persoanei căreia i se acordă asistenţă medicală. Aprecierea se face după un criteriu subiectiv şi nu poate constitui circumstanţă agravantă în stabilirea cazului de malpraxis.
Din nou, nici legea şi nici normele nu oferă detalii asupra solicitării scrise pe care persoana trebuie să o adreseze medicului. Are ea o formă specială? Se subînţelege cumva că medicul de familie nu face obiectul procedurii de acceptare, dat fiind că asiguraţii pe care îi are în portofoliu sunt, implicit, pacienţii săi?
Deşi sunt menite să clarifice metodologic prevederile legale, normele nu fac decât să ridice şi mai multe întrebări. Pentru că, în final, ceea ce interesează este rezultatul: vor ajuta oare toate aceste norme legale la creşterea calităţii actului medical?