Marele psiholog Gustave Le Bon a demonstrat că mulțimile nu prea iubesc gândirea și preferă afirmațiile simple și ferme. Nu contează dacă sunt adevărate sau false. Nu este importantă nici măcar amploarea minciunii. Dacă a fost lansată de o persoană cu autoritate, hotărâtă, este acceptată drept adevăr timp de ani, decenii sau chiar secole.

Secretul de stat a asigurat menținerea aspectului de perfecțiune a regimului comunist, chiar dacă acesta a fost impus de o putere totalitară străină de neamul românesc și de orice normalitate. Publicarea stenogramelor făcute în timpul ședințelor organismelor de partid și de stat a destrămat această imagine ideală, dar tirajul mic al publicațiilor nu permite accesul maselor largi la informația adevărată și corect interpretată.

Care este, de fapt, adevărul?

Petru Groza a participat la o ședință a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din noiembrie 1953 și a dorit cu orice preț să sublinieze că erau mari probleme în ceea ce privește aspectul orașului București. A constatat personal că din o mie de pomi plantați în 1952, 900 erau deja uscați, ceea ce însemna un adevărat dezastru și o dovadă de incompetență din partea angajaților de la Întreprinderea 1 Mai. Muncitorii, având drept șefi oameni de partid cu o slabă experiență profesională, prestau munca în zadar. Chiar Petru Groza constata că arborii și arbuștii erau plimbați dintr-un loc în altul fără vreun rost. Gropile erau prea înguste și nu permiteau dezvoltarea plantelor.

Fruntașul comunist se plângea de lipsa specialiștilor. Uita să precizeze că poliția politică, temuta Securitate, aresta tot ce era valoros în țară pentru a umple lagărele de concentrare din sud – est sau de la minele din Maramureș. S-a aflat despre un foarte priceput horticultor Redu, cel ce îngrijise Parcul Cișmigiu, dar care fusese îndepărtat pentru a face loc persoanelor fidele partidului comunist. Cum era și-n vârstă, fusese absolut normal să fie alungat.

Importul de tehnologie, o tactică deficitară

Politicile eronate ale autorităților comuniste, de alegere a oamenilor după criteriul fidelității față de o autoritate, au dus la o veșnică rămânere în urmă în raport cu lumea concurențială și atunci s-a apelat la o soluție ce fusese cultivată și de Iosif Stalin, cel trecut în neființă în martie 1953: importul de tehnologie. Nu s-a observat însă deficiența majoră a acestei tactici, sursele occidentale oferind variante bune, dar punerea la punct a producției dura și mașinile rezultate erau deja uzate moral.

Nu s-a reușit în România comunistă să se asambleze ceva care să fie superior tehnologiilor vestice și utilajele aduse erau produse fără să fie revoluționate. Cele ce aveau căutare pe piețele occidentale erau dotate cu piese esențiale străine, greu accesibile românului de rând. Regimul comunist n-a permis dezvoltarea gândirii libere, creatoare, și țara a rămas un fel de uriaș muzeu în aer liber.