În vara anului 1942, tânărul Mircea Eliade se întorcea în România, fără să ştie, după toate aparenţele, că avea să fie ultima sa vizită în ţară. O perioadă relativ necunoscută din viaţa sa e repusă acum în discuţie, odată cu apariţia „Jurnalului portughez“. Perioada petrecută de Mircea Eliade în Portugalia (între 1941 şi 1945, în mare parte ca angajat al Legaţiei române de la Lisabona) a constituit multă vreme un soi de „pată albă“
În vara anului 1942, tânărul Mircea Eliade se întorcea în România, fără să ştie, după toate aparenţele, că avea să fie ultima sa vizită în ţară. O perioadă relativ necunoscută din viaţa sa e repusă acum în discuţie, odată cu apariţia „Jurnalului portughez“.
Perioada petrecută de Mircea Eliade în Portugalia (între 1941 şi 1945, în mare parte ca angajat al Legaţiei române de la Lisabona) a constituit multă vreme un soi de „pată albă“ în biografia lui. În mare măsură, până la publicarea, în cele din urmă, a jurnalului pe care Eliade l-a ţinut în acei ani, istoricii trebuiau să se sprijine mai ales pe fragmentele transcrise de el în „Memoriile“ sale, sub rezerva faptului că Eliade a rescris, în destule situaţii, însemnările din jurnal, în special atunci când acestea se refereau la episoade ca angajarea sa politică alături de legionari, negată de el până la sfârşitul vieţii.
Jurnalul portughez e un caz singular în bibliografia lui Eliade, pentru că este unica sa scriere memorialistică rămasă în manuscris. Aşadar, e o sursă de informaţii de prima mână.
La Lisabona, Eliade a trăit experienţa unei dictaturi relativ benigne – Antonio de Oliveira Salazar, prim-ministrul Portugaliei, a rezistat în funcţie din 1932 până în 1968. Jurnalul lui Eliade din aceşti ani semnalează despărţirea sa treptată de foştii prieteni din mişcarea legionară (în care fusese membru cu acte în regulă), precum Constantin Noica. Indiferenţa faţă de propriul său trecut e vizibilă în însemnarea din 1945, la aflarea morţii fostului său prieten, Mihail Sebastian: regrete, dar nici urmă de examinare a rolului pe care Eliade însuşi, ca semnatar al unor articole explicit prolegionare, îl jucase în drama lui Sebastian, evreu care a trăit ani de zile sub ameninţarea deportării.
În schimb, aversiunea faţă de sovietici (dublată, în oglindă, de speranţa în victoria germanilor) e explicită şi, privind retrospectiv, de-a dreptul profetică: „Nimeni nu vede faptul simplu că, dacă ruşii nu pot fi bătuţi, căderea Germaniei va aduce după sine ocuparea României de către sovietici, cu tot ceea ce urmează: execuţia celor 100.000 de oameni care, în pofida păcatelor lor, alcătuiesc astăzi fenomenul românesc“, notează Eliade pe 7 iunie 1943.
Afirmarea profesională
Însă, din punct de vedere profesional, au fost ani de cumpănă: în 1943, apare „Comentarii la Legenda Meşterului Manole“, apoi cartea cu care va intra în circuitul academic occidental, „Prolegomene la o istorie comparată a religiilor“, urmată, în 1949, de monumentalul „Tratat de istoria religiilor“, o continuare directă a ideilor dezvoltate de Eliade în ultimii ani ai războiului. Sunt, în această ediţie (excelent alcătuită, cuprinzând cartea lui despre Salazar, rapoarte diplomatice, corespondenţă, interviuri, articolele publicate în presă şi două povestiri) şi câteva mărturisiri-şoc, de o grandilocvenţă care frizează penibilul: „Este fără margine capacitatea mea de a înţelege şi simţi cultura, în toate formele ei (…) Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate – în orice caz, orizonturile mele intelectuale sunt mult mai vaste ca ale lui Goethe.“
Best seller
Editura Polirom 216 pagini
PREŢ: 19,95 LEI
Editura Humanitas 212 pagini
PREŢ: 16 LEI
Editura Polirom 200 pagini
PREŢ: 19,95 LEI