Mirel Curea: Când râdem de școlari, râdem de noi înșine, de propria noastră imbecilitate
Așa cum mai făcut-o și în alți ani, aș avea ceva să le comunic atât profesorilor care culeg „perlele” elevilor, cât și adulților care se amuză copios pe chestia asta. În primul rând, procentajul profesorilor ce pica definitivatul este cam același cu procentajul copiilor care pica bacalaureatul, a notat jurnalistul Mirel Curea într-un editorial realizat pentru EVZ.
În al doilea rând, procentajul profesorilor prinși copiind la examenul de definitivat este un pic mai mare decât cel al copiilor prinși cu ocaua mică la bacalaureat. Iar asta, de foarte mulți ani, într-una.
În al treilea rând, „perlele” școlarilor la examene sunt expresia neputinței voastre profesionale. Știu, aveți salarii mici, asta este tomberonul-paravan al incapacității voastre!
În al patrulea rând, părinți „tâmpiților” cărora le culegeți voi „perlele” vă plătesc, nu ca să râdeți de copiii lor, ci ca să-i învățați carte.
Nu în ultimul rând, doar un oligofren temeinic poate rade de un copil!
Cu atât mai grav este, când cineva care trăiește mai bine sau mai puțin bine din educarea copiilor, își bate joc de cei pe care ar fi trebui sa-i educe si să-i învețe carte. Ați văzut vreun medic să culeagă „perlele” produse de vreun pacient, ați văzut vreun preot să culeagă „perlele” produse de vreun credincios în timpul spovedaniei?
Mi s-a întâmplat să zâmbesc de stângăcia unui copil, dar întotdeauna cu drag, căldura și simpatie, glumesc toată vremea cu copila mea și cu orice copil cu care stau la taclale. Nu mi s-a întâmplat însă niciodată să expun bătăii de joc vreun copil.
An de an, mă revoltă la culme faptul că, începând cu un măscărici cras incult, precum Traian Băsescu, cel care era de părere că „Școala scoate tâmpiți”, și până la profesorii de doi lei, care prin aceste „perle” culese nu fac altceva decât să-i expună pe copii disprețului. Generează astfel deznădejdea adulților foarte culți, „Vai de noi si de viitorul tarii cu idioții din generațiile astea”. Drept urmare, ființele cele mai de preț ale unei societăți, copiii, sunt aruncate în derizoriu și ridicol. Iar asta, fără putința de a se apăra în vreun fel.
Cine mă cunoaște știe exact că eu îi privesc pe copii ca pe niște bijuterii ce nu pot fi prețuite, dar care se cer îndelung șlefuite. Poate ca de aici mi se și trage patosul. De la faptul că cei plătiți să dea preț acestor pietre prețioase, râd tâmp de rezultatul muncii lor, de copiii încredințați lor de părinți.
De cele mai multe ori, de regulă, părintele, om simplu, este liniștit. Copilul are note așa și așa, trece onorabil dintr-o clasa în următoarea, trece de la generală la liceu, are impresia că totul este într-o rezonabilă normalitate. Apoi, dintr-o data afla din toate părțile că are un copil „tâmpit”, care a luat notă mică la bacalaureat. Mai mult, acolo a mai comis și „perle”, care îi fac pe cei care trebuiau să-l învețe carte și pe cei din generația părinților de școlari, să se prăpădească de ras.
Nenumărate licee îi mint astfel pe părinți
Au de fapt o promovabilitate la bacalaureat mult sub 50%. Unele nu au nici măcar un singur elev care să ia bacul. Îmi explica și mie cineva de ce mai exista acele licee? Îmi explica și mie cineva de ce profesorii ăia nu-s trimiși la oi?
Apoi, comentariile docte. Alea care încep cu „Pe vremea noastră…”. Pe vremea noastră, a celor care suntem părinți sau chiar bunici, ce? Pe vremea aia, școala a scos din copiii de atunci niște savanți? Nicidecum! A scos foarte mulți semi-analfabeți, incapabili să ducă în mod logic și corect gramatic o frază de un capăt la altul. I-a scos inclusiv pe profesorii de astăzi. Nu mă credeți? Intrați nițel pe Facebook, citiți niște comentarii, întrebați un medic cam cum se exprimă mulți pacienți și cât înțeleg dintr-o explicație simplă sau rugați vreun funcționar public să vă arate niște cereri scrise. Pe senatorul Monica Anisie, profesor de limba română și fost ministru al Învățământului, ați auzit-o vreodată vorbind? Dacă nu, vă spun eu, o face ca un maistru care predă traforaj sau materia „să țesem frumos”.
„Vaaai, copiii au devenit o problemă, așa cum nu s-a mai pomenit”, exclamă alți cunoscători ai istoriei pedagogiei naționale și mondiale. Orice copil este o „problema”, orice adult este o „problema”! Toți și fiecare! Dacă, însă, pe copii reușim să-i dresăm, sa-i reducem la identic, gata, dispar problemele, după mintea multor dascăli. Pentru ei, clasele ideale ar fi alea, nu cu 24 de copii, ci cu 24 de tablouri de copii. Astfel, niciun copil nu ar mai fi „problemă”.
Adulții nu-s „o problemă”! Nici nu exista sintagmele „adult-problemă”, „profesor-problemă” sau „școală-problemă”. Exista doar „copil-problemă” sau „elev-problemă”. Chestia asta chiar nu spune nimic? Se pare ca nu! Nu spune că pe lumea asta nu poate exista copil vinovat de faptul că nu evoluează, fiecare după mințica și abilitățile sale, și că vinovați sunt doar cei care sunt plătiți să-l educe, în cea mai mare măsură. Într-o mai mică măsură, fără doar și poate, părinții. Cu scuza că puțini dintre ei sunt pregătiți pentru a oferi o educație solidă odraslelor. Plătesc însă toți taxe și impozite, inclusiv pentru învățătura copiilor lor.
În schimbul eforturilor materializate în taxele cu care este finanțat Învățământul, părinților li se livrează „perlele” copiilor lor, însoțite de râsete tâmpe. O fi complicat de înțeles că aceste râsete sunt un scuipat pe care îl aplicăm pe obrazul copiilor noștri, de unde ni se scurge pe propriul obraz?
