Nu este nicio îndoială că inovaţia – tehnologică, culturală sau socială – este cel mai important motor al dezvoltării unei naţiuni, un domeniu în care România nu numai că nu excelează, ci aproape că nu există.
Dintotdeauna statul a fost sponsorul inovaţiei. Resursele Cetăţii au finanţat democraţia greacă, aurul roman a construit un imperiu, sprijinul statului a dus omul pe Lună, exemplele sunt nenumărate. Asta nu înseamnă că inovaţia este exclusiv datoria statului. Recent, compania Apple a anunţat că va distribui dividende, însemnând că managementul a hotărât să împartă cu acţionarii rezultatul succeselor din ultimii ani. Sună echitabil, capitalist. Însă Steve Jobs, creatorul legendar al Apple, s-a opus întotdeauna acordării de dividende.
Dincolo şi mai importantă decât inovaţiile tehnologice, asta este cheia dezvoltării gigantului Apple. Jobs a folosit profiturile companiei într-un singur sens, investind în cercetare şi dezvoltare. Şi-a forţat acţionarii/finanţatorii să participe la un proiect grandios, care avea să transforme lumea după cum bine ştiţi, fără ca aceştia să se aştepte la câştiguri imediate. Dacă vroiau profit, n-aveau decât să vândă din acţiuni, care oricum au crescut neîncetat.
Aproape orice miracol economic are în spate inovaţia, creativitatea. Creşteri pot fi produse şi de exploatarea resurselor, însă istoria ne arată că boom-urile respective au mai degrabă tendinţa de a se transforma în bubble-uri şi au deci potenţial periculos. Mai nou, prin inovaţie se înţelege tehnologie, dar nu este aşa. E adevărat că tehnologia a produs majoritatea miracolelor, Revoluţia industrială britanică, avansul SUA din prima jumătate a secolului trecut sau al Japoniei din a ultimele decenii ale secolului XX. Astăzi, China mizează pe acelaşi tip de dezvoltare. Companii gigantice, care s-au hrănit cu tehnologie de import, aşa cum este Huawei, încep să inoveze. Descoperirea gazelor de şist, o inovaţie în ceea ce priveşte exploatarea, are potenţial să încline decisiv balanţa, estompând rolul petrolului în piaţa globală.
Naţiuni mai puţin numeroase sau mai puţin binecuvântate cu resurse minerale se dezvoltă prin inovaţii din domeniul serviciilor. Turcia de exemplu revoluţionează turismul. Printr-o strategie bine coordonată, autorităţile, investitorii şi localnicii trag toţi în aceeaşi direcţie, au inventat „vacanţele de lux ieftine”. Chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, alţii măcar încearcă.
Unde este inovaţia în România? Aş avea câteva exemple de mici companii locale care se străduie, cu un succes neconfirmat, să facă ceva, dar este mult prea puţin. Exploatăm nişte resurse, manufacturăm invenţiile şi producem reţetele altora. Copiem orbeşte şi la nesfârşit modele de import, sperând că o să prindă şi aici. Majoritatea covârşitoare a companiilor româneşti nu cheltuie niciun leu pentru cercetare şi dezvoltare şi nici măcar nu-şi pun problema că ar trebui să o facă. Nu cred, din păcate, că mediul economic privat românesc are capacitatea de a contribui prin inovaţie la dezvoltarea României pentru că urmăreşte doar câştigurile rapide, profitul cu orice preţ, acel dividend de care se ferea Steve Jobs.
Nu confundaţi vă rog originalitatea neaoşă cu inovaţia. Mă îndoiesc de faptul că un proiect politic ce are la fundament o ofertă postelectorală de genul „20.000 de euro la tot poporul, plus un porc şi 20 de găini membrilor” este inovator. La fel cum nu este inovator, adică nu poate produce efecte pozitive, nimic altceva din politica românească. În context mai larg, creativitatea românească ca fenomen este un mit.