Săptămâna trecută am descoperit că la Bruxelles toată lumea stă să aștepte după Berlin. La Berlin am constatat că toată lumea e electrizată de niște alegeri cu rezultate neașteptat de imprevizibile. Un lucru însă este cert: noul guvern german va fi format de o coaliție și aproape sigur ea va fi constituită din trei partide, mai degrabă decât două, arată The Guardian. 

Ceea ce ne aduce la cea mai profundă întrebare fundamentală ridicată de acest eveniment european crucial: poate democrația să dea rezultate? Și, mai exact: e capabil modelul european al schimbării prin consens democratic – în privința căruia Germania e un exemplu de primă mână – să producă acțiunile de care Europa are nevoie cu disperare pentru a se menține pe linia de plutire în secolul 21?

UE este precum o gigantică mașină de jocuri de noroc cu fise. Cu cât se aliniază mai multe fructe de același fel pe ecran, cu atât sunt mai bune rezultatele. Alegerile din Germania ar echivala cam cu patru fructe pe un rând. Alegerile prezidențiale din Franța din primăvară vor mai roti trei fructe. Italia și Spania contribuie, poate, cu câte două fructe fiecare, iar restul fructelor sunt generate de alte state UE și de instituțiile europene.

Orice ar afirma tratatele UE, în practică, alinierea guvernelor naționale rămâne cheia oricărei inițiative majore adoptate de ea. 

Amicii mei de la Bruxelles vorbesc mereu despre „germanii” care trag într-o direcție sau „francezii” care trag în alta. Cei mai mulți comisari europeni își păstrează o nuanță națională. Până și marile grupări partinice transcontinentale din Parlamentul European sunt influențate considerabil de partidele naționale din cele mai mari state membre. Pentru ca Uniunea să funcționeze bine e nevoie de o coaliție a coalițiilor constituite din coaliții.

Vocile critice vorbesc neîncetat despre „deficitul de democrație” din UE, dar în realitate lucrurile stau aproape pe dos. Sistemul este atât de complicat și se mișcă atât de lent tocmai pentru că necesită consimțământul a 26 de guverne alese democratic plus cel al guvernului Ungariei, precum și al Parlamentului European ales democratic, ba chiar, uneori, și al statelor și regiunilor sub-naționale. UE înseamnă o permanentă negociere. De mirare nu e faptul că se mișcă încet, ci faptul că reușește să se miște.

O criză poate ajuta

Fără pandemie nu am fi avut subvenții și credite de 750 de miliarde de euro de la fondul de redresare Next Generation EU, bazat pe datoria comună europeană. Un afiș gigantic de pe clădirea Berlaymont, sediul Comisiei Europene din Bruxelles, înfățișează un tânăr european făcând un salt voios, cu textul „Next Gen EU” scris pe picior; dar, serios, corect ar fi fost să apară și un virus cu țepi acolo. Un optimist ar putea afirma că inundațiile din nord-vestul Europei și incendiile de pădure din Grecia au determinat Europa să conștientizeze în sfârșit pericolul crizei climatice. Și totuși, e un sistem politic ciudat acela care se bazează pe crize pentru a supraviețui.

În capitala Germaniei, puterea centrală a Europei, nu se vorbește decât despre diversele coaliții posibile ce s-ar putea naște din negocierile dintre partide, care se vor întinde probabil pe luni întregi după alegerile de pe 26 septembrie. Glumeții afirmă că, la multă vreme după ce toate ferparele celor 16 ani petrecuți de ea la putere vor fi fost publicate, cancelarul (interimar) Angela Merkel ar putea ține discursul de Anul Nou din 2022, într-unul dintre sacourile ei viu colorate.

Că tot veni vorba de culori, cele mai probabile două coaliții sunt numite „Jamaica” (după culorile drapelului insulei: negru pentru creștin-democrați, galben pentru liber-democrați și verzii), respectiv „semafor” (substituiți aici negru cu roșul social-democraților). Ambele coaliții ar fi ferm pro-europene. O analiză a programelor partidelor arată că verzii și liber-democrații au viziunile cele mai federaliste, pro-integrare, pentru Europa, deși cu diferențe semnificative între ele. Armin Laschet, candidatul creștin-democrat la funcția de cancelar, este un vest-european vest-german clasic, având în biroul său statuia lui Charlemagne. (Iar fratele lui chiar susține că familia lor se trage din Charlemagne.) În privința devotamentului său personal pentru Europa nu există nici o îndoială.

Comparând însă, mie mi se pare că o coaliție „semafor” ar fi mai înclinată să-i dea undă verde Europei. Dezbaterea televizată de duminică dintre candidații la funcția de cancelar a părut să valideze opinia că cei mai mulți germani îl consideră pe social-democratul Olaf Scholz – puternicul, seriosul și experimentatul ministru de finanțe și vice-cancelar – a fi cel mai calificat pentru a-i succeda lui Merkel. Și tind să fiu de acord cu ei.

Coaliția ”semafor”

Toate partidele acestor două coaliții probabile par să fi priceput în sfârșit necesitatea urgentă de a acționa în privința schimbării climei și, chiar dacă pe căi diferite, sunt hotărâte să colaboreze cu puternicul sector economic german pentru a organiza transformarea economică necesară. Diavolul se ascunde în detalii, însă acest lucru va încuraja fără îndoială propriile inițiative verzi ale UE, dirijate de vicepreședintele Comisiei Frans Timmermans.

Coaliția „semafor” obține un scor peste „Jamaica” în privința zonei euro. Oricare dintre aceste coaliții va avea cel mai probabil un ministru de finanțe adept al liniei dure în persoana liber-democratului Christian Lindner. (El mi-a spus odată că „la Berlin nu există decât un singur minister”, adică cel al finanțelor.) Însă un cancelar Scholz, comparativ cu creștin-democrații care sunt conservatori în privința politicii fiscale, e mai probabil să dea dovadă de flexibilitatea pragmatică ce va fi necesară nu numai pentru împiedicarea unui colaps al zonei euro – asta ar face-o orice guvern german -, ci și pentru a o face să funcționeze mai bine pentru economiile din sudul Europei, care suferă de vreme îndelungată.

Cu toate acestea, negocierile dificile pentru coaliție între trei partide nu pot produce decât compromisuri complexe și, în consecință, un impuls mult mai slab și mai neclar la Bruxelles. Și să nu uităm că Germania nu reprezintă totuși decât patru fructe. Presupunând că președintele francez Emmanuel Macron va ajunge să lupte în turul doi al prezidențialelor din primăvară cu populista naționalistă Marine Le Pen, trebuie să sperăm că el va învinge. Dar după ce mi-am petrecut recent o vreme în Franța, simt o neliniște sâcâitoare. Cazanul populist al vrăjitoarelor în care temele imigrației, islamului, terorismului și criminalității se combină într-un singur discurs terifiant are un efect foarte puternic în Franța. Un eveniment neprevăzut, cum ar fi un atac terorist înaintea turului al doilea, ar fi posibil să facă să se întâmple inimaginabilul.

Europa mai are nevoie și ca „Super Mario” Draghi al Italiei să rămână premier în continuare, iar nu să treacă la președinția țării, riscând să declanșeze alegeri la care și populiștii naționaliști italieni ar obține un scor bun. Și mai are nevoie ca în Spania să rămână la putere un guvern cu capul pe umeri. Atunci și numai atunci am avea, la jumătatea anului următor, alinierea necesară pentru o perioadă post-pandemică de reformă europeană dinamică.

Toate acestea sunt posibile, dar foarte departe de a fi sigure. Guvernul care se va constitui la Berlin va fi primul – dar numai primul – test care poate lămuri dacă modelul european al schimbării prin consens democratic poate produce rezultate. Dacă democrația nu poate da roade, atunci tinerii europeni vor căuta modele alternative. Într-un sondaj de opinie realizat anul trecut la nivelul întregii UE pentru echipa mea de cercetare de la Oxford, 53% din tinerii europeni au afirmat că statele autoritare sunt mai bine echipate decât cele democratice pentru a combate încălzirea globală. Provocarea pe care Europa o are acum în față este să dovedească opusul – și nu numai în privința schimbării climei.