Eram într-o librărie, și în răstimpuri priveam pe geam strada. Printre oameni grăbiți treceau femei. De toate soiurile și vârstele, scrie EVZ

Autosodomizarea este un simbol al auto-pedepsirii

Autosodomizarea este un simbol al auto-pedepsirii, al vinovăției și al conflictului dintre dorințele inconștiente și normele sociale. Ca multe dintre lucrările lui Dalí, și aceasta a fost controversată, șocând prin titlul său explicit și interpretările sale sexuale.
Totuși, este o piesă reprezentativă pentru modul în care artistul a explorat subconștientul, dorința și natura umană prin imagini de un simbolism complex.
Această lucrare rămâne un exemplu fascinant al modului în care Dalí a sfidat convențiile artistice și sociale, provocând reflecții asupra sexualității, religiei și identității umane.
Aveam în minte imaginea recentă a doamnei Von der Leyen, asociată involuntar, de mintea mea (mediocră!) cu aceea a câtorva (fete? femei?) aparținătoare, speciei umane, care pândesc lumea din spatele ecranelor tv, a ”microfoanelor politice”, sau chiar, pe stadă, în restaurant, sau aiurea, undeva în cel mai ascuns cotlon al unei posibile întâmplări din viața noastră.
Mi-am amintit de cartea lui Răzvan Boanchiș ”Nemernicii supremi” și imaginea a ce au putut să ajungă femeile în lumea progresistă, aflată, pe bună dreptate în declin, trensformarea lor în grețoase activiste de mediu, care vandalizează muzee și aruncă ciorbă în tablouri. Și nu în ultimul rând, useristele de serviciu zilnic, la televiziuni…

Majoritatea femeilor promovate ca persoane publice în  România și-au  pierdut orice umbră de feminitate

O dată cu regimul Băsescu, apoi cu apariția lui Coldea și, mai ales al USR – majoritatea femeilor promovate ca persoane publice în  România și a pierdut orice umbră de feminitate inocentă pe care o mai aveau..
Sigur, s-ar putea să mă înșel și să cad pradă propriei inculturi și a umilei mele mediocrități. E perfect posibil.
Câți bărbați ar putea fi atrași de aceste ”femei”, câte din acestea – după ce le vezi și le asculți la tv – ar mai putea constitui subiect de interes pentru bărbați? Le ”agață”, oare cineva, pe stradă?
Dar, unde sunt vremurile când mai multe actrițe franceze au vorbit despre fenomenul „agățatului” femeilor,  în contextul flirtului cotidian?
Catherine Deneuve, alături de alte 100 de femei din cultura franceză, a semnat o scrisoare deschisă publicată în Le Monde în 2018. Ele au susținut că mișcarea neomarxistă ”MeToo” risca să transforme curtea și flirtul într-o formă de „terorism puritan”, ele apărând dreptul bărbaților de a „importuna” femeile în mod non-agresiv. Acest punct de vedere a stârnit polemici, unele persoane considerându-l o apărare a libertății de seducție, altele văzându-l ca o trivializare a hărțuirii.
Discuția despre „agățatul” femeilor, cel puțin în Franța s-a pronunțat  pentru apărarea libertății de flirt. Personal sunt de partea celor care consideră că seducția este o parte esențială a culturii. Cu o specificație. Modelele lansate de majoritatea ”femeilor publice” de la noi (dar, repet, s-ar putea să mă înșel!), nu mai îndeamnă, probabil, pe nici un bărbat de a îndrăzni o agățare…
Unii opiniază că experiențele dureroase, relațiile toxice sau lipsa iubirii de sine, pot face ca o femeie să se deconecteze, pur și simplu, de feminitatea sa.
Stresul și responsabilitățile excesive, pe care ele însele și le aleg, din dorința de a fi ”camaredele”, șefele și egalele bărbaților, de a intra în competiție cu ei,  – lucru care se vede cel mai bine la ”prompteriste”, le transformă în orice altceva decât în femei.

Când o femeie este mereu în modul „luptă sau fugi”, pierde complet conexiunea cu partea sa blândă

Când o femeie este mereu în modul „luptă sau fugi”, adică în energie masculină pierde complet conexiunea cu partea sa blândă, intuitivă, caldă și receptivă. Idei otrăvit-neomarxiste, ca ”egalitatea de gen” și rolurile sociale prost asumate duc, de fapt la pierderea trăsăturilor feminine tradiționale, în favoarea unor calități percepute ca fiind mai masculine: competitivitate, duritate, independență absolută, putere.
Pentru mine, cel puțin, valorile asociate feminității, precum delicatețea, vulnerabilitatea și expresivitatea emoțională, amestecate subtil cu o anume, rafinată inteligență emoțională sunt ele mai importante și prețloase. Dar realitatea ne trezește: acestea nu mai sunt la fel de apreciate ca înainte.
Noroc, tot cu librăria, tot cu cărțile. Mai precis, cu o carte, recent apărută, de o debordantă sinceritate, scrisă de două remarcabile femei.
Alexandra Rusu a studiat Literele la București și Berlin și are, în afară de un talent remarcabil, și un master în studii culturale britanice. Întâlnirea ei cu nu mai puțin înzestrata literar Maria Tănăsescu, și ea, absolventă de Litere și master în teoria și practica imaginii. Cartea lor, ”Femei la graniță – ce ne scriem când nu ne citește nimeni”, imaginată sub forma unui dialog epistolar, are, în afară de calitatea literară a scriiturii (și) lămurirea unor aspecte esențiale ale feminității.
Este o confesiune  curajoasă, care lămurește, în bună parte anxietățile fricile geografiei intimidante ale unui feminin, de data asta curajos, – ca o aventură a două femei care se contopesc spre a ne spune nouă, femei și bărbați deopotrivă despre intimitățile și temerile despre care puține femei au curajul să vorbească.
”Sunt frumoasă rău. Știu sigur asta, mi-au spus-o muncitori, șoferi de tramvai, vânzători de la Mega,  uneori nici nu mi-au spus-o, dar ceva ce știi privirile sunt uneori ca niște sacoșe care dau pe-afară. Tot felul de bărbați, tineri și mai curând supuși de vârstă, lângă care mi-am închipuit vieți simple, ca în cărțile lui Ferrante sau ale lui Bittel. Care să-mi spună mânca-ți-aș pizda ta la micul dejun și să-mi pună banii pe masă la final de lună. (…) Îmi port vîrsta de acum ca pe o imensă parașută dezumflată, încerc să arăt ceva important în fiecare dimineață, o pun pe umăr și plec hotărâtă în cecuri concentrice tot mai ample, dar tot se vede o încâlceală de sfori, noduri și petice de mătase murdară, din care au dispărut tot aerul cald și toată anvergura.”

”Problema” pare să fie o frică imensă: aceea de a trece neobseravată

De fapt, ”problema” pare să fie o frică imensă: aceea de a trece neobseravată, de  fi o oarecare. În cazul ”prompterismului” este vizibil fără efort. Aceasă frică, adăugată aceleia dată de acumularea de kilograme și riduri, probabil, le face să și dorească să fie în centrul atenției. Această frică le transformă pe femei, în procurorese indignate, care intoxică atmosfera publică. Contează să demonstreze că sunt tari, că au puterea să biciuiască pe toată lumea: de la oameni simpli, până la politicieni. Să (se) vadă că au puterea de a judeca și de a da verdicte altor făpturi umane.
Această frică devine copleșitoare în tot acest peisaj public.Din frică, probabil, evoia să demonstreze că sunt mai puternice și mai bune decât bărbații, cu care se simt mereu în competiție. Competiție ”în frică”, dublată de aceea a trecerii  inexorabile a timpului. Odată cu înaintarea în vârstă, nivelurile de estrogen scad, ceea ce – spune medicina -, influențează aspectul fizic și, mai ales, emoțiile.
”Corpul meu e casă pentru frică. Uneori e tot ce găzduiește: o frică imensă supraponderală, asfixiantă. Lucrurile de care mi-e frică sunt combustibili pentru mașinăria asta pe care nu o vedem niciodată pe dinăuntru, Așa că mă uit la ce se vede pe dinafară. Mai observ că e un corp care vorbește mult, se mișcă puțin și așteaptă să i se întâmple ceva. Dacă ai ști cât de ușor l-am împrumutat unora, altora și tuturor. Îi știu toate trădările, toate mirosurile, știu ce adulmecă și la ce tânjește.(…) Pizda ce ceva diferit, e mai mare decât viața. Mi-e frică de pizdă, îmi scriai zilele trecute. Tuturor ne e. Chiar și mie, deși îi scriu poezii și încerc s-o îmblânzesc în toate felurile, am încercat inclusiv să nu-i refuz nimic.”
”Tăcerea și absența sunt surori, sunt înrudite cu spațiile dintre rânduri, cu fragmentul, cu tot ce rămâne suspendat și nespus, incomplet și ascuns, scheletul invizibil  al celor spuse. Cuvintele din argint, tăcerea din aur.”
Poate că tocmai această frică nespusă, suspendată și atât de prezentă face să dispară, încet, încet, o atât de minunată formă a culturii…
Priveam rămăsesem pe gânduri, cu albumul Dali în mână. Dincolo de geam, pe trotuar, o tânără brunetă, cu părul în vânt își purta cu superioritate mîndră belciugul din nas…