Golden Drum 2010 a debutat cu o dispariție simbolică. Moartea lui Dragan Sakan – straniul vizionar, idealistul "Noului Moment" și teoreticianul "Noii Renașteri" a Estului – a survenit chiar în duminica dinaintea începerii ediției cu numarul 17. Dragan Sakan era un simbol al Golden Drum, de neimaginat fără prezența sa a la Serge Gainsbourg, veșnic învăluită în fum de țigară.
Început ca un parastas, festivalul a continuat în aceeași notă, pînă și în momentele festive și închipuite drept prilejuri de admirație, precum inaugurarea "Salonului de onoare" al Golden Drum. Vernisajul acestuia – care, în pofida numelui pompos, era doar un colț în holul de trecere al hotelului Bernardin – semăna mai degrabă cu comemorarea stingheră a unora duși dintre noi la propriu sau la figurat, participanții la pomană fiind un grup restrîns și destul de posac de "tovarăși de generație", îmbătrîniții . Dispăruți erau și românii de pe holurile, aleile, terasele și cafenelele Festivalului. Unde erau zilele de altădată cînd limba oficială era româna și directorii de creație burdușeau cu premii portbagajele mașinilor, în care înghesuiau mai bine de jumătate de agenție ca să aibă cine să le aplaude triumful talentului? "Ce s-a întîmplat cu românii"? era o întrebare rostită șoptit, cu oarece sfială, ca atunci cînd întrebi de un bolnav incurabil Întrebarea s-a insinuat pînă în seara Galei, care mai degrabă a retras decât a dat onoruri românilor. Însă deja nu mai avea cine să răspundă, poate doar polonezii și rușii, anesteziați și ei de neînțelegerea geografiei și a noului concept regional în care premiile erau recoltate pe scenă de marocani, turci și israelieni.
Și tot ca pe o ceremonie funebră și-au regizat despărțirea definitivă de Festival fondatorii acestuia, Jure Apih și Meta Dobnikar, un vizionar și carismatic tandem Bonnie si Clyde culturalo-iugoslav. Pe fundalul artificiilor care celebrau victoria turcească, precum în vremea asediului Vienei, departe de vacarmul tunurilor, un grup restrîns de prieteni lăcrimau într-o întâlnire de taină, așezați în cerc pe saune ca pentru priveghi, însoțiți de tânguirea unei viori, la lumina lumînărilor. Un tablou ce încheie melancolic o epocă. Epoca tinereții noastre, cea în care totul părea posibil și în care folosirea sintagmei "Noua Europă" era încă justificată. O epocă în care săptămîna de festival se încheia cu plecarea tuturor cu vaporul către Veneția de vis-a-vis. Octombrie al lor de astăzi nu mai are însă nimic de-a face cu septembrie al nostru de atunci. Bine ai venit, iarnă.
Lucian Georgescu, managing partner GAV