Scandalurile din învăţământ se ţin lanţ. După bacalaureat, a venit rândul examenului de titularizare pe post a profesorilor. Unde a fost jale: doar 39% din candidaţi au reuşit să treacă, adică să obţină o notă mai mare de 6,99; vreo 20% – o cincime! – n-au izbutit să ia mai mult de patru şi aproape jumătate au scos un pârlit de 5, dar, vai, mai puţin de 7…

Ceea ce spun o să îi înfurie pe mulţi, dar ăsta e adevărul: învăţământul universitar nu poate, pur şi simplu, să fie transformat, în sensul de a face din el un producător de performanţă. Nicăieri în lume nu se întâmplă aşa ceva, căci menirea lui este să ofere o educaţie decentă, de nivel mediu, ieftină şi accesibilă tuturor. În schimb, el poate fi reformat şi adus la un nivel măcar onorabil; mai mult nu e rezonabil să cerem.

Iar soluţii, oricât de impopulare, există: introducerea de taxe, plătite de către părinţi, care, în schimb, ar avea dreptul să se implice direct în funcţionarea şcolilor, inclusiv în controlul bugetului şcolii şi selecţia profesorilor. Ar putea fi vorba de un fel de parteneriat public-privat, care ar elibera astfel resurse publice importante pentru comunităţile mai sărace şi ar putea ridica, la nivelul fiecărei comunităţi locale, salariile profesorilor. Iar părinţii, primii interesaţi, ar avea astfel un control imediat şi mult mai riguros asupra a ceea ce şcoala locală le oferă propriilor copii – ceea ce astăzi nu se întâmplă, cu toată descentralizarea administrativă, care a trecut şcolile sub controlul primăriilor. Din toată această poveste a titularizării, învăţământul superior a ieşit cel mai prost; pot spune cu mâna pe inimă că subiectele la Română şi la Engleză au fost cu mult sub dificultatea celor de la examenele din timpul facultăţii; la Limba română sunt de nivelul clasei a opta! Şi aici există soluţii: burse complete de studii în străinătate (după modelul chinezilor, care au invadat universităţile americane, mai ales la specializări ştiinţifice); investiţii majore în cercetare (căci nimeni cu un doctorat obţinut la Harvard nu se va întoarce în ţară doar ca să predea ecuaţii); blocarea promovărilor în universităţile româneşti la gradul de profesor pentru 10-15 ani, până la pensionarea actualilor ocupanţi ai catedrelor, dintre care destui n-au ce căuta acolo, şi angajarea ca profesori universitari numai a „vârfurilor“, cei cu lucrări publicate în jurnale academice de top.

Acum câteva decenii, germanii au descoperit că nu aveau profesori pentru o disciplină numită chimie organo-metalică. Ei bine… au „importat“ profesori străini, cu zecile! Să sperăm că nu vom ajunge acolo. Dar eu unul sunt sceptic.