Modelele de afaceri ale firmelor din industria financiară sunt de revăzut. Nu cu mult timp în urmă, un cor de voci elogia virtuţile entităţilor mari, integrate, care aveau capacitatea să ofere o gamă cât mai largă de servicii şi să se angajeze în tot felul de operaţiuni. Criza schimbă climatul.
Nu numai că organizaţiile foarte mari (“too big to fail” şi “too big to save”) au devenit o preocupare obsesivă pentru guverne şi bănci centrale, dar dimensiunea afacerilor şi complexitatea sunt probleme majore pentru management. Complexitatea şi dimensiunea organizaţiilor nu sunt un dat; ele pot fi abordate/modificate astfel încât să fie primejduită, în mod fatal, robusteţea şi rezilienţa sistemelor. Organizaţii mai simple şi mai suple (inclusiv prin utilizarea legislaţiei anti-trust, prin spargerea unor entităţi, prin separarea operaţiunilor de trading de cele de retail) ar fi paşi într-o direcţie de însănătoşire, în opinia mea.Mai mult capital propriu şi mai mică dependenţă de împrumuturi (chiar dacă teorema Modigliani-Miller spune că nu contează provenienţa capitalului de lucru)), un raport mai mic între volumul operaţiunilor şi capitalul propriu (leverage), reguli care interzic utilizarea depunerilor clienţilor în tranzacţii în folos propriu (The Volcker’s rules) ar face ca sistemele să fie mai robuste.
Tot aici s-ar încadra şi demersul de a limita veniturile celor din industria financiara, de a le lega de performanţa durabilă a organizaţililor în care lucrează. Cei care administrează resurse mari adunate de la cetăţeni şi corporaţii trebuie să schimbe accentul în algoritmii decizionali, să privilegieze siguranţa resurselor atrase, chiar dacă ar reduce profiturile pe termen scurt. Relaţia între agent (managementul) şi principal (acţionari, clienţi), care a fost denaturată, trebuie să revină la normal; agentul trebuie să fie re-responsabilizat faţă de principal prin reguli şi control adecvat.
Modelele de risc sunt şi ele de revăzut; ele trebuie să fie compatibile cu realitatea şi mai transparente. Modelul VAR (value at risk/valoarea activelor conform riscurilor percepute) permite băncilor să manipuleze cifre şi să asume riscuri excesive. Modul în care bănci mari au jonglat cu poziţii deschise, cu riscurile asumate şi, mai ales, cum le-au evaluat, cum le-au raportat autorităţilor de reglementare şi supraveghere (R&S) inclusiv după izbucnirea crizei, spune multe despre cât de deviate sunt lucrurile (vezi modul în care JP Morgan a tratat pierderile de la sucursala din Londra, cum şi ce a comunicat investitorilor şi autorităţilor de R&S). Aceste fapte sugerează ca Basel III (noul regim de adecvare a cerinţelor de capital şi lichiditate pentru bănci) este probabil depăşit deja şi că logica însăşi a modelului VAR este chestionabilă.
Eu cred că este mai bun un model simplu de adecvare a capitalului propriu, care să nu fie captiv al percepţiilor mai mult sau mai puţin subiective pe care bănci (firme de asigurări) le au privind riscuri. Si cred că are sens ca capitalul propriu să ajunga la peste 12-14% din bilanţ, deşi este foarte dificil în condiţii de criză persistente. Vedem că în unele ţări (în Elveţia de pildă) se merge deja în această direcţie. În acelaşi timp, maniera defectuoasă/incorectă în care companii informează autorităţile de R&S, acţionarii şi clienţii este o provocare majoră. Această chestiune priveşte nu numai activitatea băncilor; sunt fonduri de investiţii, case de brokeraj, etc., care nu au respectat principiul fiduciar, de încredere, în relaţia cu clienţii, au furnizat informaţii false clienţilor, au utilizat resursele acestora în mod necuvenit. Cazul MF Global este poate cel mai cunoscut. Regulile de conformare (compliance rules), interne şi externe, care ghidează activitatea de R&S trebuie să fie întarite.
Daniel Dăianu este profesor universitar SNSPA